REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Grădini suspendate”


     Documentarul lunii
     Modalitatea predilecta a filmului de a iubi pictura se pare că este indiscreţia şi, uneori, chiar furtul. Scriitorul se poate preface „că scrie” în faţa aparatului de fil­mat, poate frunzări câteva file, ne mai poate amăgi cu o copertă, lăsându-ne, până la urmă, în seama lunecoaselor vorbe. Finalmente, însăşi arta sa îl apără. În chip paradoxal, artistul cel mai protejat de spaţiul muncii sale, pictorul, este cel mai vulnerabil. Cu aparatul în coastă, ei chiar pictează şi cine ştie dacă, în clipa aceea, culorile nu se sperie de răsuflarea străină, venită de dincolo de umărul stă­pânului?
     Sentimentul indiscreţiei nu m-a părăsit mai niciodată, ori de câte ori am văzut filme închinate plasticienilor. Mi s-a pa­rut, de cele mai multe ori, că maestrul arată ceea ce, firesc, consideră eI că se cuvine, în timp ce „camera”, lacomă, fură cât poate. Înainte de a fi frumos, docu­mentarul lui David Reu despre lon Ghe­orghlu „Grădini suspendate şi himere” — ne eliberează de complexul privirii vi­novate, ne acordă privilegiul libertăţii de mişcare într-un atelier din care pictorul a plecat pentru puţin timp, lăsându-ne sin­guri printre „grădini suspendate şi hi­mere”. Singuri, cu un aparat dincolo de ochiul căruia tablourile lui lon Gheor­ghiu, aduse, uneori, la dimensiunea ecra­nului, par a se odihni înaintea unei mari călătorii, la capătul căreia vor trebui să aducă aminte câte mai sunt de aflat despre tainele lumii, despre miezul lucrurilor. Poate că vechile răni ale pământului s-au vindecat de mult, în singurătate, răsărind, deasupră-le o altă geologie, alte grădini mirifice. O călătorie a fost şi expoziţia din 1979 şi filmul restituie, în câteva crâmpeie, febra pregătirii ei, a găsirii locului potri­vit, căci fiecare tablou şi fiecare „himeră” poartă cu ele făgăduinţa participării la un întreg. Privindu-le acum, pe ecran, în su­netele unei muzici stelare (aranjament — Radu Zamfirescu), blând călăuziţi de un comentariu decupat din scrierile lui Dan Hăulică (pe generic numele îi apare doar drept consultant, dar cine nu recunoaşte arhitectura unei propoziţii ca aceasta: „floarea, concentric pictorică, visează ex­pansiuni vaste”) privindu-le, am înţeles poate, mai bine, de ce unele din compo­ziţiile lui lon Gheorghiu au simetria fasci­nantă a aripilor de fluturi, a petalelor soli­dare ca într-o căutare a unităţii primor­diale. Acesta şi este rostul documentarelor despre artă: să deschidă drumuri ale înţe­legerii, să provoace sensibilitatea. Un ci­neast ca Jean-Pierre Melville, mărturisea cândva că, la 14 ani, după ce a văzut de şapte ori Scarface, şi-a dorit să devină nu gangster, ci regizor. Inversând raporturile, voi spune că, văzând un film ca Grădini suspendate..., ai vrea să fii nu pictor, ci, vai, atât de nesăboit, floare.
(Cinema nr. 10, octombrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: david reu, documentarul lunii, gradini suspendate si himere film, magda mihailescu, scurtmetraje documentare

Opinii: