Profiluri regizorale
Simpla înșiruire a filmelor, printr-o si mai simpla alăturare a titlurilor lor, ne dezvăluie de la bun început amănuntul că
Malvina Urșianu scrie și face un film de esență politică; subliniat politica; poate chiar e-mi-na-men-te politica. Adevărul, impunător în modestia lui convingătoare, îi poate, firește, descumpăni pe unii și pur și simplu scandaliza pe alții. Pe cei dintâi, pentru motivul că nu vad în femeie decât un obiect adorației poetice, căruia cel mult îi închinăm cântece și flori; pe ceilalți, pentru că au rămas împotmoliți într-o dialectică latifundiară și nu văd cu ochi buni nici o tentativa de emancipare de sub suzeranitatea lor. Indiferent însă de reacții și de posibile șușoteli, adevărul își vede mai departe de drum, căci în afară de modestie și putere de convingere, el a avut dintotdeauna și perseverență. Să ne vedem așadar și noi de demonstrație, laolaltă cu adevărul, ca să nu rămânem cumva noi înșine în etape comod-intermediare.
lată deci, în continuare, lista de titluri promisă la început, adnotată de data asta. O femeie ajunsa într-un punct culminant al evoluției, surprinsă chiar într-un moment festiv al existenței sale profesionale, se întreabă fără încetare dacă succesele și împlinirile, și satisfacțiile de până acum pot ține loc și de bucurie sufletească (
Gioconda fără surâs); un bărbat căruia i se avansează propunerea — și avantajele cuvenite! — de a colabora cu naziștii preferă să acționeze după cum îi dictează conștiința de patriot (
Liniștea din adâncuri); încă unul, întors în țară după ce, credea el, alesese un alt drum al deplinei realizări, își dă seama că toată aventura sa în afara granițelor natale nu fusese decât un vis, o amăgire (
Trecătoarele iubiri); o femeie (tot alta? sau tot aceeași?) ce a avut o vreme de suferit din cauza unor hotărâri abuzive, redescoperă după Congresul IX al partidului, nu numai calea redresării morale, ci chiar posibilitatea reevaluării întregii sale existente (
O lumina la etajul X); într-o singură noapte, in vila unui profesor, izolată undeva în Bărăgan, asistam la desfășurarea actului insurecțional de la 23 August așa cum îl cunoaștem din istorie, la scara întregii țări (
Serata).
Firește, lista de titluri ar mai putea continua cu alte câteva, concluzia însă ar rămâne aceeași. Concluzia sau, mai bine zis, concluziile, fiindcă o enumerare, oricât de succinta nu echivalează niciodată cu o simplă adunare aritmetică. Descoperim astfel, la o nouă investigare, mai amănunțită, nu numai abordarea frontală, decisivă, a politicului, ci și cercetarea obstinata a unor zone inedite, a unor conflicte neatinse de șlefuire. Descoperim, cu alte cuvinte, că nici îndrăzneala, nici profunzimea și nici măcar orgoliul originalității nu sunt exclusiv apanajul aristocrației masculine ci țin pur și simplu de o singură condiție supremă: talentul autentic. Până și în filmul istoric, de altfel, unicul care, cel puțin aparent, ar face excepție de la regulă, Malvina Urșianu caută cu aceeași cerbicie tot dezbaterea de ordin politic. În
Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, film desigur istoric, film desigur de epoca, cu toate rigorile pe care le pretinde genul, se susține o idee profund politică cum este aceea a originii comune a celor trei țări românești și se desprinde stăruitor o alta, atât de fericit exprimată în fraza: „Țara e atât mare cât loc îi dai în inima ta”. S-ar putea ca și asta să fie, în subtext, o războire discreta dar tenace cu o anumită prejudecată, alta decât aceea a neclintitei supremații a bărbatului, însă, la fel de adânc înrădăcinată. După cum s-ar putea să însemne tot atât de bine ca este imposibil să-ti privești istoria altminteri decât cu ochiul omului de azi.
Și totuși dacă s-ar rămâne numai la atât, dacă n-am întâlni într-un film, într-o carte, decât aplecarea constantă către o zona sau alta a realității, câștigul n-ar fi decât de un pas. Este pasul pe care îl face, la urma urmei, și reportajul, și documentarul — gazetarul adică. Într-un film artistic, într-o operă de artă căutăm întotdeauna încă ceva, nu altceva, ci ceva în plus, în afară de documentul de epoca. Iar filmele Malvinei Urșianu sunt totodată, cel puțin în egală măsură, documente umane. Personajele ei sunt oameni într-o continuă căutare, într-o neliniște dictată nu de nesiguranță, nu de teamă, ci de însăși condiția lor de existență. N-o silește nimeni pe
Silvia Popovici, în
Gioconda fără surâs, să caute mai departe, dincolo de multele și veritabilele realizări profesionale, dar ea o face totuși, conștientă că mai are nevoie de încă ceva ca să poată spune că e fericită. La rândul ei, Gina Patrichi este o altă ipostază a aceleiași goane după fericire, sortită desigur eșecului, sancționată sever de istorie, dar cu nimic mai prejos în intenții. Iar în
O lumina la etajul X, Irina Petrescu întruchipează, într-un recital le-a dreptul desăvârșit, un fel de culme a paradoxului, figura unei femei fericite cu disperare. O și declară, de altfel, într-un moment confesiv, „dar sunt foarte fericită”, și o spune cu atâta — nu, nu tristețe, nici resemnare, ar fi prea fabricat contrastul — ci cu îngândurare, cu seriozitate, cu gra-vi-ta-te; își dă prea bine seama de gravitatea afirmației făcute. După nedreptatea prin care a trecut, după ,suferințele depășite una câte una, bucuria la are a ajuns acum, în pragul unei singurătăți probabil definitive, i se pare o adevărată fericire. Chiar și faptul că are de urcat cele zece etaje până la apartamentul ei, și o vedem urcând mereu scările, cu brațete încărcate de cumpărături, oprindu-se la răstimpuri ca să-și mai tragă sufletul — însă n-o vedem niciodată coborându-le. Personajul din acest film închide astfel dacă nu tocmai o replică, dacă nu chiar o revanșă directă, în orice caz o altă etapă de evoluție față de cel din primul.
Gioconda surâde, așadar, iar în surâsul ei descifrăm fără putință de îndoială cât e de greu de atins fericirea, ca uneori poți alerga o viață de om după ea, fără să fii sigur c-o vei găsi — dar că nici nu poți face altfel. Pentru că așa cere adevăr, exprimat și el într-unul din filmele Malvinei Urșianu: „Fiecare om face cât el însuși. Numai un ideal poate face mai mult”
