REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



George Motoi – De la capăt…


— Fișa dumneavoastră personală e plină de roluri principale. Pe scenă, și destul de repede, după debut, chiar și în film. Mai mult, din ea lipsesc acei ani-pauză care marchează fișele multor actori din generația dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?
— A fost o șansă, cred. Profesiunea noastră e de neconceput fără un dram de șansă. În ce mă privește, poate ar mai trebui socotit și ceea ce se cheamă răbdare.
— Răbdare, pentru ce? Din moment ce nu ați avut de așteptat...
— Puteam, de exemplu, să mă grăbesc să vin la București, ceea ce precis ar fi fost o greșeală. Venind la București, intri automat într-o competiție de primă mână și pentru această competiție trebuie să fii foarte bine pregătit. Nu e suficient să absolvi un institut și să fii declarat actor sau, poate, pentru unii e suficient, dar nu e cazul meu. În ce privește filmul, e clar că a fost vorba de o șansă și șansa aceea s-a numit Malvina Urșianu. Spun șansă, pentru că se întâmplă rar să te întâlnești cu un autor de filme care să te descopere la timp, să te valorifice — de fapt să știe să te vadă — să intuiască ce poți și ce nu poți face, să te modeleze și să-ți dezvăluie cu atâta grijă, de fiecare dată, altă lume interioară.
— Cred că mai e ceva peste șansă și peste răbdare. Un actor cu înfățișarea dumneavoastră, putea să cadă ușor cursa rolurilor prefabricate — sau predestinate — de june-prim, de exemplu...
— Niciodată nu am pus mare preț pe calitățile exterioare — înfătișare, voce, etc. — și, mai ales, nu m-am considerat niciodată un june-prim. Am fost mai degrabă preocupat de procesele interioare, de mobilitatea psihică, de acele calități care se cer cultivate și pe care, în orice caz, nu le ai numai fiind tânăr și arătând bine. Cred că nu spun o noutate. Acest lucru s-a demonstrat, din păcate, în multe greșeli de distribuție — greșeli, pentru că erau făcute exact pe criteriul înfătișării exterioare.
— Spuneți că Polejaiev și Bufonul au fost roluri-cheie în cariera dumneavoastră. Prin ce?
— Vlaicu Vodă și Caligula, mai târziu, de asemenea... Polejaiev însă a însemnat mare lucru. El mi-a înlesnit accesul la o anume spiritualitate, la o anume gândire, la acea forță de esențializare, specifică omului de știință. Dacă mă întrebați cum l-am făcut, cum l-am putut juca la 23 de ani, nu mai știu... Poate m-a ajutat și înclinația mea pentru compoziție. De fapt, eu cred că orice personaj, indiferent de vârstă, de identitate, ar trebui privit ca o compoziție. Să fiu eu însumi nu-mi spune nimic. Mi se pare minor, banal. Sigur, niște date ale tale rămân, dar privite de fiecare dată din alt unghi și supuse personajului. Sunt niște metamorfoze care nu se câștigă decât în lucru și nu folosesc decât unui singur rol. De aceea spuneam că mi-au fost atât de importante cele patru roluri, pentru că m-au pus de fiecare dată în fața altei structuri, una mai diferită de cealaltă, m-au obligat să caut și să găsesc mereu altă formă de viață. Mi se pare impertinent să-ți imaginezi că doar cu persoana ta rezolvi orice sarcină scenică, acoperi orice personaj. Fiecare personaj îți sugerează alt tip de gândire, alt tip de sensibilitate, alt proces de transfigurare. Și fiecare cere un anume comportament, o anume rostire care nu pot fi întotdeauna, firește, și ale tale, la care nu ajungi decât după o etapă de gândire asupra personajului respectiv, după un contact bine stabilit cu el. Eu am nevoie de acest contact, am nevoie de perioada aceea de coacere a unui personaj și poate de aceea nu fac parte din categoria actorilor care sunt gata cu rolul de la prima lectură. Cred că m-aș și plictisi dacă ar fi așa...
— Deci tot ceea ce pare spontan în jocul dumneavoastra este elaborat cu grijă...
— Da, pentru că și spontaneitatea se poate dirija. La mine ea apare exact atunci când m-am obișnuit cu personajul, când devin el. Rolul trebuie să fie o descoperire făcută etapă cu etapă. N-aș vrea să se înțeleagă că nu mă interesează prospețimea senzațiilor pe care le transmit. Că la mine totul e un calcul sec, la rece. Cultiv enorm starea, pot spune chiar că mă las sclavul ei, dar numai după ce am câștigat-o cu adevărat, în acele etape de cunoaștere a personajului.
— Așa se explică de ce sunteți același pe scenă ca și în film?
— Eu aproape că nu văd nicio diferență între scenă și ecran decât, firește, diferențele impuse de tehnica filmării. Poate că scena defavorizează uneori procesul de creație, pentru că acolo nu există prim-planuri, nici obiectivele de nuanță, ci mă aflu într-un permanent cadru general. Asta ni se întâmplă tuturor, dar eu nu sunt în stare, și nici nu vreau să-mi exagerez mimica, să ridic glasul ca să-mi ajungă nuanța îngroșată până în ultimul rând de la balcon, în defavoarea restului sălii. De altfel, teatrul modern elimină îngroșarea scenică și preferă sălile mici, de intimitate, de contopire cu publicul. Teatrul este și rămâne convenție încă, dar eu nu suport convenția și cred că trebuie făcut totul pentru ca ea să se dizolve într-un contact real cu publicul. Publicul trebuie „furat". El însuși pretinde acest lucru — fie că e vorba de film sau de teatru — așteaptă să fie dus într-o lume în care e dispus de la bun început să te urmeze. El pretinde o fascinație lucidă, o fascinație la care consimte. Când lucrurile nu ajung la această nuanță, când relația dintre tine și spectator nu atinge această complicitate lucidă și liber consimțită, apare compromisul. Ori de o parte, ori de cealaltă.
— Dumneavoastră puneți foarte mare preț pe luciditate…
— Nu știu dacă e bine sau rău, dar așa e. Nu-mi place să nu știu limpede ce fac și de ce. Nu-mi plac lucrurile întâmplătoare, mai ales în această meserie a noastră care e departe de a fi întâmplătoare. Sau cel puțin n-ar trebui să fie. Nu cred că e simplu și la îndemâna oricui să fie actor. Mie, oricum, nu mi-e ușor... De altfel, să nu credeți că luciditatea asta mă ferește de problemele pe care le ridică meseria noastră. Dimpotrivă. Exact aceeași luciditate mă obligă la întrebări care mă neliniștesc pentru că nu le cunosc, nu am cum să le cunosc răspunsul: cum voi evolua? cum mă voi maturiza? cum voi îmbătrâni? Pentru că știu foarte bine că, dacă odată și odată vine vremea când nimeni nu mai are nevoie de noi, asta se întâmplă precis și din cauza noastră. Un actor e obligat să fie, „în formă", și azi, și mâine, și poimâine...
— Dumneavoastră vă gândiți prea departe. La poimâine...
— Deloc. La 36 de ani este exact momentul să te gândești la poimâine. Este o vârstă matură și maturizarea înseamnă începutul îmbătrânirii. lar îmbătrânirea este un proces fiziologic de necontrolat. Cel puțin pe exterior. Tot ce se mai poate face este să-ți aperi psihicul de degradare.
— Oare se poate?
— Cred că da. Dacă reușești sa elimini mediocritatea din viața ta, dacă reușești să-ți cultivi cunoașterea, să-ți antrenezi permanent sensibilitatea... Cred că un actor trebuie să trăiască realmente în preajma artei. Să citească. Să asculte muzică. Să citească multă poezie. Poezia, mai ales, joacă un mare rol în profesia noastră. Pentru că ea dezvăluie esențe, iar hrana sufletelor noastre o constituie tocmai marile esențe…
Dar, de fapt, nici asta nu ajunge, așa cum nu ajunge să realizezi un spectacol bun, sau să reușești un rol într-un film. Întrebarea este ce vine după și, mai ales, în ce ambianță te afli. În profesia noastră, cu cât câștigăm o etapă, cu atât e mai dificilă următoarea, pentru că trebuie, este obligatoriu să fie cu o treaptă mai sus. Experiența mea de până acum m-a convins că tot ce ne poate ține în picioare și duce mai departe este de fapt spiritul de echipă, drumul parcurs împreună cu un grup de oameni, adunați ca într-o familie, cu aceleași structuri, de aceeași spiritualitate. Lucru care, mai ales pentru film, este foarte greu de realizat.
— Mărturisesc, vă credeam mai liniștit, mai așezat și cu mai cu puține griji.
— Mai inconștient, adică…
— Nu. Mai sigur, cel puțin pe clipa de față. Ați avea toate motivele.
— Cred că în profesia noastră clipa de față contează foarte puțin. Totul se ia de la capăt, cu fiecare rol de la capăt. Dar acesta este și farmecul ei, cred. Că nu se sfârșește niciodata. Că e un permanent început. 
(Cinema nr. 1, ianuarie 1973)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, george motoi, interviu

Opinii: