O anume oboseală şi resemnare marchează filmul lui
Alexandru Tatos. Motivele par a fi mai mult ale regizorului, împăcat cu ideea de a face un film de mijloc, sensibil şi atent desigur, căci calităţile regizorale ale Iui Alexandru Tatos nu pot fi puse la îndoială, dar fără acea tensiune dramatică pe care o aveau celelalte filme ale sale.
Fructe de pădure ar fi putut să fie filmul unei idei, sau măcar al unei pasiuni, dar rămâne filmul unei întâmplări destinate mai curând faptului divers decât excepţiilor. Ferindu-se de exagerări, regizorul cade în extrema cealaltă, a monotoniei şi, uneori, pIatitudinii. Din scenariul lui
D. R. Popescu nu ar fi lipsit posibilităţile pentru un film „tare” — o lume izolată, personaje care se lasă conduse de propria logică şi nu de intervenţia artificială a autorului şi, nu în cele din urmă, puternicul conflict între idealuri şi posibilităţile pe care le oferă această lume închisă. Regizorul alege însă calea unui intimism cuminte, epurând materia filmului de culorile tari, exagerate, efortul său fiind îndreptat mai ales spre reconstituirea realistă a cadrului. Dragostea între fata de la munte şi băiatul de bani−gata care o iubeşte şi o uită are, în filmul lui Tatos, aerul unei întâmplări absolut normale; şi chiar dacă ar fi aşa, atunci la ce bun un film care să o ilustreze?
Programul unei întregi generaţii de regizori tineri — apropierea filmului nostru de „lumea aşa cum este” — îndreptat spre câştigarea unei noi dimensiuni realiste nu se justifică atâta vreme cât prin filmele lor nu trec şi marile teme, marile leit-motive ale artei, care să verifice viabilitatea acestui program. Numai reconstituirea unui univers nu este suficientă pentru a produce emoţie artistică. Dacă multe din filmele lor sunt convingătoare din punct de vedere al „posibilului”, ele rămân datoare în privinţa ideii şi semnificaţiei morale.
„Adevărat”
Fructe de pădure nu este, în aceeaşi măsură, şi tulburător. Munca regizorului, a echipei începând cu operatorul
Florin Mihăilescu şi continuând cu toţi ceilalţi, a distribuţiei, trezeşte respect. Efortul şi onestitatea nu pot fi puse la îndoială. Folosind mijloace simple, filmul realizează din ele maximum de eficienţă. Exterioarele ocolesc ilustrativismul în care, foarte uşor, imaginea ar fi putut să cadă. Regia nu se concentrează însă pentru a obţine din povestea de dragoste mai mult decât repovestirea ei. Manuela Boboc,
Ion Fiscuteanu,
Mariana Mihuţ,
Ion Besoiu, Gabriela Rătescu,
Cornel Mihalache, Doina Tamaş, Ştefan Stoian sunt personaje cu o existenţă concretă, sensibilă, le recunoaştem în datele lor umane, dar rămân prea puţin semnificative în ordine estetică — în dimensiunea lor morală, în semnificaţiile lor dincolo de existenţa lor.
Dacă regizorii pot obosi, pot trece prin momente de eclipsă, spectatorul nu oboseşte niciodată să aştepte de la filmul românesc trecerea lui dincolo de bariera în faţa căreia, de cele mai multe ori se opreşte. Nu trebuie uitat că, totuşi, rostul filmelor este acela de a ne face să râdem să plângem, să ne întristăm, să ne bucurăm.
