Lăsând la o parte discuţia despre caracterul debutului : „e edificator”? „e promiţător”? (eu cred că filmul
Fraţii marchează şi un debut edificator — în sensul că nu ne lasă incertitudini asupra vocaţiei regizorului şi un debut promiţător, pentru că ne edifică într-o direcţie optimistă). După acest film, da, îl vom aştepta pe Mircea Moldovan cu interes. El se dovedeşte incontestabil un talent şi curiozitatea ne-a fost trezită: cum se va dezvolta acest talent în viitor? Cum îşi va onora promisiunile pe care cu voia sau fără voia lui ni le face în filmul
Fraţii — iată întrebări care ne vor urmări până la proxima Iui producţie.
Las la a parte şi procentul de artificialitate care există în unele scene (mai puţin decât în multe filme româneşti) dar există. Există în scena moartea tatălui, E o moarte teatrală cu replici rotunde, rostite frumos, cu acele „replici finale” pe care actorul le spune ca să iasă din scenă, aici din scena vieţii, dar deşi lumea e o scenă, şi deşi natura imită arta, aşa se duc semenii noştri dintre noi? Cu pletele căzând frumos pe umeri, cu surâsuri fotogenice şi cu „replici”. Există un coeficient de „făcut” şi la şedinţă unde onmenii nu prea. vorbesc normal. Există un coeficient de falsitate şi la unele personaje (mai ales la soţia, din film, a lui Emonoil Petruţ. Tânăra actriţă are o frumuseţe remarcabilă şi s-ar putea ca plasat în alt context talentul ei să dea rezultate uimitoare; aici însă vocea ei de Electră răsună discordant printre glasurile acelea cu inflexiuni rurale, iar tipul pe care l-a construit — o vampă hollywoodiană în costum naţional — o face de asemeni puţin credibilă. Aici, cum spuneam, de vină este şi costumaţia. Nu aşa, ne îngăduim să spunem noi, nu aşa ca o păstoriţă se îmbracă o spărgătoare de inimi, care „vrea lux”. Dar fireşte aceasta e o problemă secundară).
Cronica lui Valerian Sava este — cred eu — exactă în judeceta ei fundamentală. Cronicarul are dreptate în aproape toate privinţele, dar păcătuieşte prin omisiune. Trece uşor peste actori, care sunt şi aici foarte buni (reuşita ţine în bună măsură de prezenţa lor) şi trece mai ales cu uşurinţă peste rolul lui Emanoil Petruţ. Petruţ înscrie cu
Fraţii — zic eu — marele rol al carierei lui cinematografice. De asemeni nu putem să uităm nici sadoveniana prezenţă a maistrului Calboreanu, nici pe Ilarion Ciobonu, şi aici excelent; nici apariţiile de un comic savuros ale unor talentaţi ne-actori (regizorii Dinischiotu şi Naghi), numele: Mihăilescu-Brăila, Dem. Rădulescu, Draga Olteanu, Dumitru Furdui şi Mereuţă nu pot lipsi nici ele dintr-un comentariu la
Fraţii. (
Răzvan Popovici)
Fraţii este „edificator” în sensul că regizorul câştigă ceva din ce s-a pierdut în alte pelicule similare: puţin firesc, puţină autenticitate tipologică, evitare a clişeelor. mai vechi, puţină nuanţare. Este, prin comporaţie, o calitate.
De ce facem tot timpul comparaţii? Pentru că, şi îmi permit să „interpretez” cronica lui Valerian Sava, critica poate mai mult decât urmăreşte proces de devenire.
Ne aflăm deci, cu
Fraţii, pe primele trepte ale urcuşului spre ceea ce am dori să fie un film românesc: o operă autentică, sinceră, problematică. Suntem, deocamdată, la confluenţa cunoaşterii „reportericeşti” cu cea „internă”. Rezultatul este un „hibrid”. Nu un „surogat”, ceea ce e bine, dar niciun „soi pur”.
Cronica exactă, atentă, suficient nuanţată pentru a angaja implicit o opinie clară. Mi-am permis a o preciza pentru mine însumi, adăugând ceea ce Valerian Sava, cred, subînţelege: că trebuie, deocamdată, să ne comparăm cu noi, cei de ieri. Pe când însă o comparaţie favorabilă nouă, cu alţii, cei de azi? (
Petre Rado)
Pro
Fraţii, cu toată inima. Am câştigat, în fine, acel autentic pe metru pătrat la care râvneam de atâta amar de vreme.
De acord cu cronica (deşi e uneori cam pretenţioasă în exprimare). Da, pentru fiecare intonaţie justă, just sesizată, pentru fiecare detaliu de ambianţă convingător şi mai ales pentru distribuţia aleasă cu o rară intuiţie a adevărului tipologic. Dezamăgită însă de construcţia, cam fără finalitate, a momentelor aşa-zis dramatice ale filmului: tensiunea dintre fraţi, transformată treptat într-o gâlceavă măruntă, furtul nepotului stângaci escamotat, ciocnirea de idei dintre bătrânul olar şi fiu, lăsată în suspensie... (
Alice Mănoiu)
