Scepticismul bine temperat — al comentatorului nu pune mare preț pe „declarațiile-program”, considerând (și pe bună dreptate, până la un moment dat) că doar măsura realizării validează intențiile, exprimate sau nu, ale creatorului... Se-ntâmplă însă ca uneori tocmai asemenea declarații să ofere — fie și numai prin contrast — punctul de vedere cel mai propice unei drepte judecăți de valoare.
E cazul acestui Flori de gheață despre care autorul mărturisea în programul de sală că reprezintă filmul pe care și-l dorise „fața ascunsă” a inimii sale... Se află, aici, nu numai un început de confesiune — gest prea puțin (sau deloc) întâlnit la tipul de cineast cu care părea că se identifică Anghel Mora — ci și sugestia unei „chei de lectură”; oricum necesară în prezența unui film care nu se lasă descifrat chiar de la prima vedere.
Scenariul (scris de Costache Ciubotaru și Anghel Mora după o idee de Dumitru Trancă) propune, în plan real, o poveste cu numai trei personaje: el, ea și bătrâna — trei personaje emblematice pentru o situație-limită în care, din miză a jocului, dragostea devine prezență atotstăpânitoare, definitorie pentru personajele care o trăiesc.
Aparenta simplitate a temei, ca și limpezimea stilistică a narațiunii cinematografice, nu pot masca — decât pentru o mai adâncă pătrundere a lor — originalitatea și bogăția de sensuri ale acestui film: veritabilă, dezbatere morală în jurul unei probleme de o infinită delicatețe și care — în acești termeni, cel puțin — nu a mai fost abordată de filmul românesc.
În ordinea de idei schițată până acum, mi se pare că întrebarea fundamentală din Flori de gheață ar putea fi formulată astfel: care e prețul fericirii personale?... Desigur că nu, în nici un caz, nu sacrificarea fericirii celorlalți — mai cu seamă a celor apropiați și de care, până în momentul „scurtei întâlniri” te legaseră (fie și numai în aparență) sentimente tot atât de puternice.
În același timp însă, așa cum se văd schițate în film, biografiile celor doi protagoniști ai neînfiripatei, până la urmă, povești de dragoste nu sunt decât preludiul singurătății lor ulterioare și, la acest punct, ne-am putea întreba în ce măsură neîmplinirea iubirii de-acum semnifică, sau nu, eșecul unor existențe trăite (până la această „scurtă întâInire”) sub semnul domesticului și-al convenționalului.
Mora a intuit exact (și a redat expresiv) valențele plurisemantice ale poveștii, creând — la nivelul celor doi protagoniști o permanentă tensiune între (im)posibila fericire de moment și precaritatea destinului lor. Folosind un anumit tip de regie (sau „punere în scenă”, dacă vreți) dinamică în statismul ei, Mora încheagă, din elemente multiple și disparate, o lume coerentă, un spațiu „închis” — ideal pentru întâlnirea unică, de nerepetat, a celor doi... Spațiu tutelat de „mama Savu” — un fel de „genius loci”, personificare a clipei suspendate în veșnicie prin dragostea purtată bărbatului (mort, după cum vom afla, cu mulți ani în urmă) — dragoste exemplară, la al cărei transfer în conștiința celor doi asistăm, pas cu pas, pe parcursul filmului.
În închegarea acestui spațiu, remarcabil se relevă aportul operatorului de imagine Basarab Smărăndescu care instituie un subtil joc al aparențelor, o continuă interferență între planul real și cel imaginar ale filmului — precum și contribuția arhitectei Andreea Hasnaș, autoarea decorurilor — de o perfectă funcționalitate în ambele planuri. Nu mai puțin interesante pentru conturarea acestui univers — muzica și ilustrația muzicală, purtând semnătura de prestigiu a compozitorului Adrian Enescu.
