Manole Marcus face film de zece ani. Între entuziasmantul La mere şi Cartierul veseliei foarte proaspătul premiat la Mamaia şi-a parcurs timpul său de coacere, fără explozii, dar şi fără căderi violente, într-o constanţă aproape liniară, încăpăţânată şi calmă. De vorbit despre el şi despre filmele sale, vorbeşte tot aşa, calm şi cu încăpăţânare. Acum trei ani îl preocupau problemele tinerei generaţii. Am început prin a-I întreba ce crede despre rolul filmului contemporan.
— N-aş vrea să repet —
spune Manole Marcus — că o cinematografie nu poate exista fără film contemporan. Totuşi acesta este adevărul. Cel puţin atâta vreme cât egoismul, indiferenţa, carierismul şi încă multe alte tare n-au dispărut, datoria noastră este să le dezvăluim, să le combatem cu toată violenţa posibilă. Asta în general. Dar primul rol al cinematografiei, într-o ţară ca a noastră, în plină înflorire şi cu un viitor foarte promiţător înaintea ei, este să se ocupe de construcţia, de plămădirea sufletească a tinerei generaţii care mâine va purta răspunderea propriei sale deveniri. Cu atât mai mult cu cât e o generaţie deosebită, care n-a cunoscut greutăţile războiului, foametea, lipsurile materiale, lupta pentru o slujbă. N-a cunoscut solidaritatea umană în condiţii vitrege, necesitatea şi frumuseţea acestei solidarităţi. E o generaţie care crede că tot ce s-a făcut s-a făcut pentru ea şi că, deci, totul i se cuvine. Sigur că există şi un tineret generos, sigur că fenomenele astea nu sunt generale ci, dimpotrivă, dar atâta timp cât există şi se manifestă ca atare, ele reprezintă un pericol de contaminare.
— Credeţi cu stricteţe în existenţa unor cauze obiective: necunoaşterea unor lucruri grave — război, foamete etc? La urma urmelor, toţi au crescut fără ele, dar nu toţi se resimt de pe urma acestui fapt. În defInItiv, cine le-a spus că totul li se cuvine?
— Este aici vorba şi de o neînţelegere din partea lor, dar de fapt avem de-a face cu două fenomene contradictorii. Pe de o parte, grija exagerată a unor părinţi de a-şi feri copiii de orice greutăţi, de a le oferi tot ceea ce tinereţea lor n-a avut, iar pe de altă parte, o mare indiferenţă faţă de dezvoltarea lor interioară, faţă de modelarea sufletelor lor. Mi s-a povestit o scenă oribilă. În curtea unui bloc cu foarte multe etaje, un băiat care nu cred să fi avut mai mult de 20 de ani bătea îngrozitor o fată. Fata a ţipat după ajutor. La ferestre s-au aprins rând pe rând luminile, au apărut capete curioase, apoi luminile s-au stins. Uite, exact despre asta vreau să fie filmul meu, despre indiferenţă, despre egoism, despre carapacea de nepăsare în spatele căreia încearcă unii să se ascundă. Şi repet, toate aceste lucruri mi se par infinit mai grave când se manifestă vizavi de cei tineri... Există un mimetism social care la oameni care nu s-au construit încă pe dinăuntru este foarte violent. Şi dacă acest mimetism se observă uşor în manifestările lui exterioare: papion, breloc, pantaloni cu ţinte şi freză la modă, el se observă infinit mai greu atunci când e vorba de procesul lăuntric. De aici marele pericol al contaminării şi de aici ceea ce spuneam la început, că dacă există un singur caz, atunci acel caz trebuie înfierat. Din acest punct de vedere, cred că cinematografia noastră a rămas foarte datoare filmului contemporan. Nu ştiu dacă mai e nevoie să spun că ecranul e saturat cu false probleme, cu pelicule care dau dovadă de o escamotare condamnabilă a realităţii, aducând nişte rezolvări didactico-puerile care au făcut mai mult rău decât bine în ceea ce ne interesează pe noi.
— Mi se pare că scuza acestor pelicule, pretextul lor, era dezvăluirea aspectelor poetice, a frumosului din viaţa tineretului nostru.
— E bine spus pretext. Nimeni nu contestă în procesul dialectic de analiză a vieţii, necesitatea frumosului şi a poeziei. Treaba devine schematică şi falsă în momentul în care poezia şi frumosul devin unicele aspecte ale vieţii, transformându-se în nişte calupuri parfumate de zahăr candel, pe care spectatorul, deseori mai bun cunoscător al vieţii decât noi, refuză să le mai înghită.
— Deci credeţi mai degrabă în posibilitatea de a distruge răul arătându-l şi nu ascunzându-l, aşa cum îşi ascund părinţii copiii nereuşiţi.
— Da, şi uite de ce: socialismul înseamnă adevăr. lar răul, ca şi binele, este o parte integrantă a vieţii noastre. Lupţi împotriva lui, arătându-l cât mai adevărat cu putinţă.
— Credeţi că înţelegeţi generaţia tânără?
— Bineînţeles că nu o înţeleg. Cine spune că o înţelege greşeşte profund, sau dă dovadă de grandomanie. Maximum ce pot face este să încerc să mă substitui unor stări sufleteşti şi unor comportamente foarte deosebite de ale mele. Cât voi reuşi, asta se va vedea.
— Credeţi că un tânăr foarte înzestrat ar putea spune în film adevărul despre generaţia lui?
— Nu. Sau ar fi un adevăr parţial, ciuntit de subiectivism şi lipsit de puterea de sinteză. Vezi „tinerii furioşi”, beatnicii, care au dat opere nu lipsite de valoare, dar impregnate de subiectivism. Personal, pledez pentru un film lucid, obiectiv.
— Asta să fie valabil pentru orice vârstă?
— Da. Cred că da. E nevoie să depăşeşti o anumită vârstă pentru ca să poţi vorbi despre ea. De altfel, asta e valabil pentru orice situaţie, pentru orice moment. Judecata limpede presupune o anume detaşare, o depăşire a momentului dat. Nu cred în autoanalize şi în introspecţii psihologice.
— Vă interesează numai problemele tineretului sau aţi dori într-un film viitor să abordaţi şi altă tematică?
— În sfera studiului pe care mi-I propun şi pe care îl numesc „egoismul contemporan”, mi-aş dori un film în care să demasc la oamenii din generaţia mea, carierismul în formele lui exagerate. Îmi mai doresc neapărat un film despre singurătate. Dacă vreţi, mai precis, despre singurătatea femeilor.
— Dacă există o singurătate a femeilor, obligatoriu trebuie să existe şi o singurătate a bărbaţilor. De ce o consideraţi mai interesantă pe prima?
— Mi se pare mult mai dureroasă.
— Probabil aveaţi dreptate când vorbeaţi despre detaşare şi obiectivitate. Mie mi se pare că, dimpotrivă, singurătatea bărbaţilor e mal absolută, deci mai dureroasă, deci mai interesantă ca temă de film.
— Adevărul probabil e de amândouă părţile, şi de fapt, despre oricare dintre ele s-ar vorbi, implicit se vorbeşte şi despre cealaltă... În fond, lucrurile se leagă între ele perfect. Indiferenţa, egoismul şi singurătatea. Cred că de asta le-am şi adunat într-un fel de triptic... Mi-aş mai dori ca în această întreprindere destul de grea şi complicată să nu fiu singur. Aş dori să simt în dreapta şi în stânga umerii colegilor mei. Vreau să spun că aş dori foarte multe filme contemporane, nu numai ca dată de fabricaţie, ci şi ca problematică.
— Nu ştiu cum se face, dar aproape tot timpul am fost de acord. Acum mai mult decât oricând.
