„Filip cel bun” – Soclul de marmură al persoanajelor simple

Filmele poetului
     Nu am văzut la timp, pe ecrane, filmul Filip cel bun realizat de Dan Piţa după un scenariu de Constantin Stoiciu şi am deschis tele­vizorul cu toată strângerea de inimă de rigoare. Am avut una din cele mai plăcute surprize de lung­metraj. Ce film remarcabil e acest Filip cel bun... în sfârşit, slavă domnului, un dialog firesc şi suculent. În sfârşit, oamenii nu se simt jigniţi dacă vorbesc precum oamenii. Şi n-avem de-a face cu un firesc şleampăt, clăpăug, mediocru, tern, ci cu unul încărcat de poezie, de lacrimi şi miracol.
     Tema, la prima vedere, ar părea o temă banală şi mulţi regizori copleşiti de sub­tilitate ar strâmba poate din nas. Avem de-a face, în realitate, cu o problemă dintre cele mai grave. Un tânăr, generos şi uşor abulic, cunoaşte primele încercări ale vieţii, primul salariu, prima iubire, primele întrebări, pri­mele dezamăgiri. Gravitatea şi seriozitatea cu care personajele îşi trăiesc destinul în aparenţă nespectaculos, sunt subliniate nu de numai firescul ci şi de inteligenţa dialogului. Mircea Diaconu joacă rolul lui Filip cel bun cu un mare simţ al vieţii, deşi reactiiie lui sunt simple, ascund o fermecă­toare şi precoce îngândurare în faţa vieţii şi Ileana Popovici redă cu graţie eterică trecerea de la ingenuitate la iniţiativă.
     Dar nu e treaba noastră să facem cronica acestui film, vrem numai să subliniem cu acest exemplu că şi din oameni simpli, preocupaţi de teme foarte omeneşti, căci ce poate fi mai omenesc pentru un tânăr decât bucuria şi beţia primului salariu? se pot naşte personaje dramatice. Măreţia nu a fost niciodată privilegiul absolut al regilor şi al generalilor.
     Tema intrării unui tânăr în producţie, în viaţă, în chinurile responsabilităţii şi ale iubirii, e o temă de o infinită complexitate. Simplitatea temei, simplitatea ei umană nu trebuie să ducă însă la simplificarea mijloacelor artistice. Urâtul chiar este redat în artă după criteriile frumosului. Simplicitatea este văzută de artistul adevărat de pe cele mai înalte piscuri. Dar în capcana rudimentarizării mijloacelor de expresie au căzut, de bună voie şi nesiliti de nimeni, destui valoroşi regizori de-ai noştri. În loc să surprindă sensul adânc şi poetic al unor întâmplări de fiecare zi, ei le trăgeau parcă mai în jos, le făceau şi mai cotidiene decât erau ele în realitate. Chiar şi banalitatea existenţei, în măsura în care ea există, trebuie văzută în consecinţele ei complexe. Există însă, ceea ce cred eu că este cel mai primejdios, un anume complex de superioritate al unor regizori faţă de aceste teme, şi vai de regizorul care-şi priveşte de sus tema pe care şi-a propus-o. Poti să fii ironic cu oricine, cu soţia, cu vecinii, cu tine însuţi, dar nu te poţi comporta detaşat şi sarcastic tocmai cu mesajul pe care te-ai obligat să-I comunici oamenilor.
     Personajele simple, temele de fiecare zi trebuie să aibă şi ele soclul lor de marmură.