Aveam nevoie în film de un neprofesionist: un şoricel. El trebuia să fie alb. Dar s-au adus numai şoareci gri. Nu ştiu dacă şoarecii albi muşcă, dar ăştia gri — da. Deci — de două ori inutilizabili. Un şoricel răzvrătit nu putea interpreta rolul unui şoricel ascultător. De multe ori se întâmplă şi cu actorii aşa ceva, dar-mi-te cu un şoricel. Situaţia fiind dată, trebuia să ne descurcăm cu mijloace locale, aşa că am hotărât să-l vopsim în alb. Care nu ne-a fost stupoarea constatând că odată cu culoarea, interpretul nostru şi-a schimbat obiceiurile cuminţindu-se brusc. A devenit docil şi a ascultat concentrat, parcă foarte atent, ce-i povestea Felix în clipele lui de singurătate. De unde se vede că uneori haina face nu numai pe om.
În ultima parte a filmului, unul dintre eroi trebuia să-I omoare. Întregii echipe însă i s-a făcut milă de el doar fusese atât de ascultător. I-am confecţionat deci, dintr-un şerveţel de hârtie o dublură, şi s-a mimat uciderea lui, precum în scenete de cascadorie. Nu ştiu dacă pentru interpret a fost mai bine: a redevenit cobai la un Institut de Cercetări.
Cred că trebuia să-i dăm drumul, undeva, într-o pădure.
