REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Fata morgana” – cronică de film


     O proză realist-parabolică numea Mircea lorgulescu al treilea roman al lui Elefterie Voiculescu «Moartea lupului» apărut nu demult la editura Cartea Româneasca. «Un stil nervos, rapid, cindmatografic» aprecia criticul dinamica frazei literare, amintind că autorul e, înainte de toate, om al imaginii filmice, al acţiunii, trecând înaintea analizei, al comportamentului schiţând nu determinând, în profunzime, caracterul.
     Un concurs de împrejurări face ca regizorul să debuteze târziu, abia după ce prozatorul şi-a consolidat terenul. Şi întâmplarea putea fi în favoarea cinematografului — un narator afirmat, un posibil scenarist avizat — dacă Elefterie Voiculescu n-ar fi apelat la un material literar care nu-i aparţine şi acela nu din cale afară de generos ca ofertă vizuală, ca semnificaţie ori ca valoare narativă. Scenariul scos din cartea lui lon Grecea de către Florian Grecea, mitocosit vreo cinci ani buni la casele de flime, n-a ajuns finalmente decât o povestioară foarte oarecare despre un băiat uşuratec alergând după fete până se îndrăgosteşte de una, o pierde din uşurătate, o regăseşte şi iar o pierde, ca-n Proba de microfon dar cu mult mai la suprafaţa lucrurilor, plutind vag între un realism mărunţel şi o metaforă banală, neacoperită finalmente, pentru că la Don Juanul nostru nu fuga după o himeră, o iluzie îl mistuie ci o disponibilitate motrice, un instinct de fluturaş, de fils-a-papa căruia nu i se refuză nimic de la papanaşii bunicii la Dacia babacului. Fata morgană nu-i un ideal intangibil ci o pontatoare drăguţă, fără prea mult mister, care i se livrează onest poate cam repede cind află că tatăl e directorul şantierului. Dar nu de această natură ar fi reproşul critic; el vizează lipsa de ţintă mai înaltă a regizorului, situarea ştachetei sale într-o zonă literară periferică, din care, cu oricât profesionalism cinematografic, tot nu ar fi putut ieşi mare lucru. Or măcar debutul ar trebui să reprezinte pentru regizor o sărbătoare! Ca şi la Ora zero ori la Bună seara, Irina ne aflăm în faţa unui regizor care-şi cunoaşte meseria, ştie să povestească în imagini cursiv, chiar elegant, cu un anume firesc al ambianţelor si al întâmplărilor, dar ceea ce spune e plat şi tocit nu atât prin repetare cât prin modestia ecoului, printr-un fel de realism i-aş zice, pentru că nu atinge decât epiderma fenomenului social ori psihologic-afectiv. Sigur că şi la Fata morgana există momente de mici adevăruri comune — un caporal ce-şi muştruluieşte recruţii nu doar din zel disciplinar, dar şi dintr-o criză de autoritate, de gelozie chiar, când unul e preferat de preferata caporalului. Noroc cu superiorul blajin care le rezolvă cu tact, ca la comandă, şi toate se aranjează în cea mai bună dintre unităţile tanchiste posibile. Sigur că există şi o demniate ultragiată a fetei care întoarce spatele când focul sentimental al partenerului s-a aprins cu întârzierem dar criza ei nu durează decât puţin, pentru că aleargă să-şi vadă tanchistul care e plecat, din păcate, în aplicaţie. Şi fata ar fi (poate) gata să-l ierte (ori poate nu? finalul e deschis) chiar şi pentru infidelitatea din timpul armatei. Lucrurile se înşiră modest şi fără reverberaţii, interesul e consumat într-un lirism minor, şi filmul se uită chiar pe parcursul derulării lui. Regizorul şi-a distribuit în rolurile principale doi actori, după părerea mea nu suficient de convingători — unul ca tipologle (o mască rigidă cu un plus de mobilitate a ochilor, bun în scenele de nervozitate dar crispat în celelalte) — Dinu Manolache, foarte bun actor de teatru timorat însă în faţa aparatului şi Diana Lupescu. Plăcută, de o oarecare sinceritate dar cam dezavantajată de-un machiaj care o maturizează. Trei izbutite schiţe de personaje (Bobeică, caporalul şi locotenentul) sunt datorate actorilor mai puţin folosiţi până acum de filmul nostru: Petre Lupu, Florin Dobrovici şi Marius lonescu.
     Douăzeci de ani de asistenţă regizorală ai lui Elefterie Voiculescu îşi spun cuvântul în asigurarea unei mişcări funcţionale în planul doi, în acurateţea ambianţelor scenografice (decorurile sau costumele care «nu se văd» sunt de acolo, deci bune, utile), în reuşita imaginii (colaborarea regizorului cu operatorii Radu Calalb şi Alexandru Groza a asigurat filmului o armonie plastică) cât şi la realizarea autenticităţii sonore (priză directă în majoritatea cazurilor, bine realizată); de notat şi contribuţia sa importantă în ceea ce priveşte partitura muzicală (Cornel Fugaru) — regizorul e chiar autorul melodiei principale. Un dirijorat regizoral mai pregnant, deci, în ansamblul concertului şi mai puţin izbutit în ceea ce priveşte intrările soliştilor.
Ar mai fi ceva? Senzaţia că ar mai putea fi ceva, mai important, în viitoarea filmografie a lui Elefterie Voiculescu.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, cronica de film, dinu manolache, elefterie voiculescu, fata morgana film

Opinii: