REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Fără anestezie


     În cel mai meticulos şi mai rotund film al său de până acum, Radu Muntean execută fără greş o incizie pe viu în sentimentele unor oameni prinşi cu garda jos. Nicio secundă în plus (ori în minus) în acest "thriller" în care suspansul nu e dat de cât mai ţine până când soţia află de amantă, cât de apropierea unui catharsis pe care regizorul îl amână cu bună ştiinţă.
     Parcă în niciun alt film al lui Radu Muntean timingul nu e mai perfect. Fiecare scenă e tăiată exact acolo unde trebuie, exact acolo unde i se termină respiraţia. Primul miez (sic) al filmului, scena în care cei trei eroi se întâlnesc, pare interminabilă - tocmai pentru că protagoniştilor le pare aşa. Mai exact, doar pentru două personaje din trei (şi pentru noi) timpul trece mult prea încet. Al doilea miez (sic) - momentul adevărului -, urmează perfect traseul emoţional cel mai firesc: stupoare, cuvinte spuse mecanic până şocul începe să lase loc durerii şi până apar primele lacrimi, cuvinte vulgare pentru a evacua o parte din furie ş.a.m.d. E, totuşi, extrem de mult bun-simţ la aceste personaje care sunt, de fapt, nişte oameni civilizaţi prinşi în situaţii prin care majoritatea dintre noi am trecut, trecem sau vom trece - într-una dintre cele trei posturi.
     Personajul feminin interpretat de Kristin Scott Thomas în Pacientul englez, o femeie care trăia o poveste de dragoste alături de prietenul soţului, spunea (după romanul lui Michael Ondaatje) că într-o relaţie adulteră depinde de cât de mult poţi duce. Eroul filmului lui Radu Muntean, interpretat de Mimi Brănescu, nu poate duce decât cinci luni. Când îi mărturiseşte soţiei (Mirela Oprişor) că s-a îndrăgostit şi că îi pare rău, durerea se transmite ca un virus. Lucrurile, odată stricate, nu vor mai putea reveni la poziţia iniţială. Deşi am mai văzut "n" filme despre aşa ceva, Radu Muntean şi echipa lui ne lipesc de fotoliu ca de un scaun stomatologic şi cresc tensiunea (la borne) cu fiecare minut. Preluăm, astfel, şi din tensiunea Ralucăi, amanta-medic stomatolog, şi din cea a lui Paul, rupt între două femei, şi, de la un punct încolo, şi pe cea a soţiei, Adriana. Dar un catharsis adevărat nu vom avea. Scena adevărului, în care se scurge doar puţin din energia acumulată, e tot ce primim. După ea, tensiunea continuă să crească, iar finalul ne lasă gata să ne electrizăm de obiecte metalice. Nu e un reproş. După cum spunea într-un interviu Maria Popistaşu, citându-l pe unul dintre scenariştii filmului, "adevărata dramă e că nu se întâmplă nicio tragedie."
     Radu Muntean deschide filmul cu o scenă tare, pentru care în alte situaţii filmul nu ar fi primit rating 15, ci poate 18 - un bărbat (Mimi Brănescu) şi o femeie (Maria Popistaşu), goi, expuşi privirilor noastre într-o lumină aproape albă (cea din cabinetul stomatologic, de fapt; imaginea - Tudor Lucaciu), aproape invadându-ne spaţiul vital. Este una dintre acele scene din cinema când tu, ca spectator, te simţi în plus. Eşti jenat să le vezi corpurile de-atât de aproape. Acest moment - în care ne dăm seama şi că cei doi sunt amanţi - constituie introducerea şi ne anunţă că filmul va fi la fel de dur şi de-acum înainte, că vom vedea de foarte de-aproape lucruri şi mai intime. Pariul pe care regizorul şi actorii îl fac cu nuditatea e câştigat (deşi nu există o tradiţie în cinematografia română), dar dezbrăcatul de haine nu justifică doar intimitatea care există între personaje, ci defineşte şi abordarea regizorală care trece dincolo de haine pentru a exhiba sentimente şi răni deschise.
     Din nou, trioul de scenarişti Radu Muntean - Răzvan Rădulescu - Alexandru Baciu a lucrat la perfecţie. Fiecare replică sună adevărat. Nu e nici măcar o conjuncţie în plus, sau vreo expresie care să mimeze că e "ca-n viaţă". Vezi, de pildă, extrema concizie a "discuţiei" pe care mama Ralucăi o are cu Paul (Dana Dembinski e foarte bună în rolul mamei.).
     Nu se întâmplă, de fapt, prea multe pe ecran. Un bărbat are o amantă. Soţia o cunoaşte la un moment dat, fără să ştie că e amanta. După această întâlnire de gradul trei, la care amanta explică cu lacrimile-n gât avantajele aparatului dentar mobil, bărbatul înclină balanţa în favoarea acesteia. Totul se petrece înaintea Crăciunului, cea mai grea perioadă pentru amante şi amanţi.
     Filmul rezistă la mai multe vizionări. De-abia îţi oferă ocazia să observi detaliile.Mirela Oprişor, de pildă, s-a vopsit (a fost ideea ei) castaniu închis şi poartă ochelari cu rame groase pentru a crea un contrast mai mare cu albeaţa tenului şi, de aici, un aer mai sever. Personajul lui Mimi Brănescu e uneori implicat (tandru cu Raluca, prezent cu fiica sa, prietenos cu soţia, politicos dar defensiv cu mama Ralucăi), dar alteori e opac, greoi, dus de val. Raluca (Maria Popistaşu) e aproape tot filmul cu lacrimile în gât, deşi de multe ori se joacă de-a amanta. Niciunul dintre ei nu e învinovăţit de regizor, toţi au partea lor de vină şi circumstanţele lor atenuante. Extrema naturaleţe a formidabililor actori, care vine peste naturaleţea situaţiilor imaginate de scenarişti, emoţionează cum nu ne-ar emoţiona un "reality show" cu amante şi soţii trădate (cam ce se întâmplă la posturile TV de la noi). Dincolo de diferenţa dintre un show vulgar cu păruieli şi scandal, şi o realitate recreată pe ecran, Marţi, după Crăciun se distinge, în esenţă, prin extrema fineţe cu care imortalizează sentimentele omeneşti în schimbare. Pare atât de simplu...

 
(hotnews.ro, septembrie 2010)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, iulia blaga, marti dupa craciun, marti, dupa craciun film, radu muntean

Opinii: