REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Falansterul – după 10 ani


     Am revăzut nu demult la Cinemateca Falansterul de Savel Știopul (scenariu, Nicolae Dragoș și Florian Avramescu). Am luat apoi dosarul cu comentarii ale presei la premiera filmului să văd cum a fost primit (pentru că memoria nu este întotdeauna un sfetnic bun). Am recitit și încet, încet, mi-am adus aminte cât de nervoase au fost unele reacții, cât de formale, altele, cât de excentrice, în sfârșit, unele interpretări. Dominante erau, totuși, cele care îl explicau mai mult pe Diamant și mai puțin filmul. Și erau și unele la obiect. Nu am, însă, nici dreptul, nici vocația de a le considera ca pe niște lucrări de control, la școală. Nu mă simt pedagogul gata să dea note. Le-am citit ca să fac apoi constatarea că, de fapt, ceea ce se scria rima foarte bine cu ceea ce se filma. Timpul așază întotdeauna lucrurile mai înțelept și într-o ordine pe care n-o mai poate influența capriciul.
     Și unii și alții căutau: cineastul — să lărgească aria limbajului comentatorul să ascută spiritul de analiză. Si unii și alții făceau un efort de înnoire și, priviți astfel, laolaltă, ei dau o imagine interesantă a momentului cinematografic. Dar ce era — și ce rămâne nou la cineast? O căutare de soluție artistică la o propunere sociologico-istorică: Cum filmezi sau cum povestești cinematografic, nu un eveniment istoric în care documentarea te poate ajuta mult la reconstituirea timpului la care se refera narațiunea, ci unul real și totuși vag cunoscut cum a fost „Falansterul” lui Teodor Diamant care ieșea din cadrul și spiritul epocii, lăsându-se caracterizat doar de noțiunea — abstracta ca și conținutul ei — de utopie. Realizatorul a simțit nevoia să povestească „o stare” nu o întâmplare anume, o exuberanță, un entuziasm, un idealism, o aventură romantică pe care ușor o poți cânta, dar greu o poți transforma în realitate concretă. El a căutat o stare cinematografică aptă să o exprime, a încercat să intre în atmosfera story-ului cu o disponibilitate egală cu a întâmplări, luate drept reper artistic. De aici, o luxurianță a filmării, o beție a investigării în care camera de luat vederi își uită condiția ei de mijloc tehnic de înregistrare și devine personaj. Ciudată și participare la cea ce vede o face să voltijeze prin cadru și prin lumea filmului avida de inedit, (ineditul fiind trăsătura dominantă a ideii de bază, a faptului istoric). S-a spus că realizatorul s-a lăsat împins spre o situație pleonastică, ajungând să filmeze utopic, o utopie. Exuberanta camerei — care a iritat pe unii dar i-a satisfăcut pe alții — era „găselnița” care justifica tonul narativ al realizatorului, era argumentul care evita ca narațiunea să se transforme în operetă iar „Falansterul” lui Diamant să devină libret cu ilustrație folclorică. Sau — cum se petrec lucrurile atât de des — o întâmplare, de o semnificație socială aparte, să vadă exacerbându-se latura sociologică în dauna argumentului artistic, când, de fapt, se știe, nici o teorie, oricât de elaborată, nu poate avea bogăția de sensuri atractivitatea unei povestiri bine spuse. Nu numai aparatul lui Ion Anton are o altă destinație și chiar alt destin, da și muzica (H. Maiorovici) intră în cadru și în replica directă cu întâmplarea narată.
     Întrebarea care se pune astăzi, văzând filmul, este dacă o exuberanță a filmării se poate substitui — în special de la un anumit moment înainte — unui dramatism care este mai mult bănuit decât real și dacă, nu cumva, faptul începe să devină un fel de balet al imaginii?
     Nu mă grăbesc să răspund la această întrebare pentru că — de multe ori — și experiența mi-a exacerbat reticența răspunsurile pot cădea ca niște capace grele peste firave inițiative. Ceea ce, se poate spune, însă, și fără riscul unor erori prea grave, este că Falansterul are, ca fapt artistic, o semnificație ce nu poate fi minimalizată. Și nu a fost minimalizată nici la premiera, iar diversitatea interpretării critice este un argument în favoarea filmului. Cineaștii noștri își dădeau seama că problema limbajului nu este o simplă speculație teoretică, ci o necesitate structurală, ca adecvarea lui la un story este condiția liminară a exprimării artistice. Nu era, desigur, o noutate de principiu pentru nimeni, ci doar de aplicare practică. Și mai este ceva: filmul acesta exprima dorința de a schimba relațiile dintre camera de filmat și locul întâmplării, cu lumea lui cu tot. Se intuia transformarea pe care o va aduce o tehnică mult mai ușor de stăpânit și cu infinit mai amplă disponibilitate de investigare a tocului dramei, de adâncire a cadrului, de abordare a lui nu numai frontal, de pe trepied. Mobilitatea urmărită atunci a devenit astăzi un fapt concret. Progresul tehnic s-ar părea însă că a luat-o înaintea gândirii artistice, căci la ce bun mobilitatea dacă, în viteză și cu exuberanță camera evoluează în vid?
     Falansterul nu este, poate, o întâlnire ideală între o poveste și modul de a fi povestită, dar este, sigur, o febrilă căutare de a pune în acord ce și cum. Vedem doar de atâtea ori filme care povestesc, orice, oricum. Acordul acesta este o chestiune de simț al măsurii care presupune și experiment, și timp. Pe lângă multe altele.
(Cinema nr. 7, iulie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: critica de film, cronica de film, falansterul film, mircea alexandrescu, savel stiopul

Opinii: