După acea simpatică şi promiţătoare Declaraţie de dragoste, au urmat — parcă mai palizi: ca dramaturgie şi interpretare — Liceenii, cărora li se adaugă acum — poate într-o altă ordine de idei, dar cu acelaşi succes (de public) — Extemporal la dirigenţie... Aşadar, numitorul comun al celor trei filme propuse de scenaristul George Şovu şi realizate de Nicolae Corjos ar fi — la prima vedere, cel puţin — succesul de public: inexplicabil altfel decât prin faptul că, fiecare în parte şi toate la un loc, filmele răspundeau unei nevoi, unei aşteptări a publicului tânăr — care le-a primit cu entuziasm.
Din fericire, nici entuziasmul, nici succesul de public n-au devenit (încă) criterii estetice şi, în cazul oricărui fenomen de excesivă popularitate, pojghiţa strălucitoare cu care-l îmbracă adoraţia (vai, momentană) a mulţimii trebuie râcâită cu nădejde: pentru mai dreapta preţuire a ceea ce (eventual) există cu adevărat valoros dincolo de ea.
Că popularitatea filmului este excesivă mi se pare deasupra oricărei îndoieli fie şi numai pentru faptul că acest Extemporal la dirigenţie are abilitatea (pe care n-o aplaud) de a ocoli cu egală dezinvoltură şi „piscurile", şi „abisurile" problematicii de la care (pretinde că) se revendică... N-aş vrea să insist, nici să stric cheful cuiva, dar nu pot să n-aduc în discuţie viziunea uşor festivistă (când nu e înduioşător convenţională) asupra fragmenţelelor de realitate pe care filmul încearcă să le surprindă: conflictul este văzut exclusiv ca o „armonie a contrariilor", iar rarele note „discordante" (ce ar contraria zisa armonie) sunt repede „date pe brazdă" (uneori, fără elementara ca să nu zic decenta — motivaţie dramaturgică: vezi cazul reclamaţiei împotriva lui „Socrate").
S-ar putea însă ca tendinţa celor doi autori ai filmului de a evita orice confruntare cu problemele „spinoase” (citeşte majore) ale tinerei generaţii să nu provină decât din modestie — iar modestia e o calitate de aplaudat (la ceilalţi). Oricum, povestea pe care ne-o propune filmul nu se complică în prea multe motivaţii totul (de)curge ca-ntr-un cântec (românesc) de muzică uşoară, în care inspiratele acorduri ale melodiei te fac să treci în zbor peste hârtoapele textului.
Furaţi, deci, de „melodia" filmului — nu cea a lui Florin Bogardo, care se cam repetă să trecem şi noi peste faptul că principala preocupare a liceenilor (fie, ei, de-a IX-a, de-a XI-a ori de-a XII-a) este „balul bobocilor"; că se circulă în exclusivitate cu autoturismul propriu (când nu apare în goană, şi la primul semnal, un taxi!) că, în ordinea „priorităţilor", învăţătura vine după muzica uşoară şi romanele de dragoste (ca să nu mai vorbim de tenis — unde se înfruntă două „filosofii": cea a lui „Socrate" şi cea a lui Doru); că, pentru maxima decenţă a filmului, nepoatele spun unchilor „tu", apoi „dumneata", iar idila dintre „Socrate" şi noua profesoară de română nu se finalizează decât în final (şi, atunci doar printr-o imperceptibilă mângâiere de mâna); că practica în producţie a elevilor e abia sugerată printr-o vizită de curtoazie la uzină (deşi problema ar merita să fie „dezbătută" într-un film întreg) etc. Nu ignor faptul că, numindu-se Extemporal la dirigenţie, filmul îşi propune şi scurte incursiuni în viaţa şi activitatea unui diriginte: aici, profesorul cel mal îndrăgit din şcoală, supranumit „Socrate"; dar tot „analiza" condiţiei de licean îl tentează până la urmă — numai că, din dorinţa unei priviri „caleidoscopice” asupra acestei condiţii nu-i aprofundează nici un aspect, menţinându-se într-o superficialitate, ca să zic aşa, operetistică.
Luându-l în limitele pe care singur şi le-a stabilit, şi privindu-l fără încruntare chipul senin, ne(a)bătut de vreun gând, trebuie să-i recunoaştem filmului măcar o calitate: aceea de lucru bine făcut... Excelentul profesionist care este Nicolae Corjos ştie să-şi facă meseria, indiferent de partitura pe care lucrează — şi, dincolo de „text" (a nu se înţelege dialogurile), ceea ce ne încântă este „melodia" ştiinţa regizorului de-a povesti fluent menţinând (prin mici şi foarte ingenioase „trucuri", uneori) cursul naraţiunii la o constantă cotă de interes.
În această ordine de idei, sunt de menţionat atât aportul operatorului Alexandru Groza (şi el, un profesionist de aceeaşi calitate), cât şi prestaţiile actoriceşti semnate de Ion Caramitru (un „Socrate" mereu lucid şi ironic, inclusiv cu propria-i persoană), Tamara Buciuceanu-Botez (într-o profesoară — „IsosceI” — care, prin marele talent al interpretei, ştie să-şi facă uitat modelul Domnişoara Cucu), Diana Lupescu, Cristina Deleanu sau Mariana Cercel.
Mărturisesc că nu mi-au plăcut cei doi principali interpreţi neprofesionişti ai filmului: Mădălina Pop (Anca) şi Dan Zamfirescu (Doru), lipsiţi, înainte de orice, de prima calitate a unui actor — fotogenia. De la cuplul de îndrăgostiţi din Declaraţie de dragoste (ai căror interpreţi: Teodora Mareş şi Adrian Păduraru, adăugau fotogeniei mult talent şi o prestanţă fizică deosebită) la cel din Extemporal..., — trecând prin Liceenii — lucrurile au mers într-un evident descrescendo.
Cât despre profesionalismul despre care vorbeam, cred că acesta trebuie — cum ar zice cineva „înnobilat prin misterul subiectelor preferate”. Personal, îl prefer pe Corjos cel din Ora zero (filmul remarcabilului său debut regizoral).
