Războiul e departe, dar nu destul pentru ca memoria noastră să nu-I ajungă încă și încă din urmă. Tot ne mai amintim «cum a fost» și ce-am făcut atunci, cu 30 de ani în urmă, care ne-a fost partea la marea bătălie pentru înfrângerea faimoasei «mașini de război» hitleriste. Filmul
Evadarea își ia sarcina, nobilă, de a ne povesti unul, doar unul dintre momentele multe ale acelor luni hotărâtoare pentru soarta omenirii, implicit deci, pe aceea de a ne răspunde la întrebarea «ce-am făcut noi atunci»? Momentul ales de autorii filmului este acela în care războiul trecuse de noi, dar noi nu trecusem încă de el, ci îl urmam și-I goneam spre sfârșit. Insertul cu care începe filmul ne localizează exact: suntem în Cehoslovacia, mai precis în munții Tatra, loc în care, știm, au pierit mulți de-ai noștri. Episodul povestit s-a petrecut cu adevărat — ne asigura regizorul filmului într-un interviu dat la începutul turnărilor — chiar acolo, în munții Tatra. Un film-omagiu deci. Dar și un film despre eroi și eroism, despre patrioți și patriotism, despre diferitele forme de eroism, despre multele moduri de a fi patriot. Dar și un film, pur și simplu, despre fel de fel de oameni în razboi.
Pentru
Francisc Munteanu, scenarist experimentat, autor reputat, «filmul de război» nu mai este demult «o necunoscută», o experiență de încercat, o tentație de împlinit. Dimpotrivă. El îi cunoaște bine legile și posibilitățile dar mai cu seamă cunoaște bine multe fapte ale vieții, și o mulțime de oameni vii care au făcut cu adevărat războiul. Cu un scenarist ca el,
Evadarea avea asigurate din pornire — cel puțin în potențial — adevărul personajelor și al situațiilor. Pe de altă parte, pentru regizorul
Ștefan Traian Roman, filmul de suspens psihologic părea, judecând după
Simpaticul domn R, vocație primă și solid așezată în formula sa regizorală.
Evadarea, film de război, dar și de suspens psihologic, avea deci — cel puțin în idee — și această latură asigurată. Pe deasupra, o distribuție bine echilibrată, blindată s-ar putea spune, din moment ce începe cu
Gheorghe Dinică și continuă cu
lon Marinescu,
Mihai Pălădescu,
Emmerich Schäffer,
Silviu Stănculescu,
Emanoil Petruț, o distribuție făra cusur din punctul de vedere al acoperirii tipologiei creată de scenariu, părea să-i asigure, în fine, și cea de a treia latură: veridicitatea eroilor.
Evadarea este un film cu toate asigurările posibile luate și calculul probabilităților executat cu grijă. Ceea ce a scăpat calculatorului însă, s-a întâmplat să fie tocmai rezultatul. lar acest rezultat este în răspărul celui scontat. Căci, în ciuda unei construcții dramaturgice clare și concise — de fapt poate mai mult străvezie decât clară, mai mult zgârcită decât concisă — în ciuda dorinței regizorului de a numi eroismul simplitate și simplitatea eroism, în ciuda efortului său vizibil de a povesti degajat, alert, hotărât, dar și duios, cu căldură, dar și cu umor, în ciuda ambiției — și ea vizibilă — de a realiza un film cu toate valențele acoperite, ca într-o compoziție nepotrivit dozată, elementele filmului în loc să se închege într-un tot, plutesc ca atare, după caz, după situație, uneori numai după specificul tipologic al actorului, în apele povestirii: suspensul, alături de momentul relaxant, momentul relaxant pe lângă duioșie, duioșia pe lângă dramatism, dramatismul pe lângă eroism — totul și tot timpul «pe lângă». Actorii, la rândul lor, lipsiți de materia coagulantă care este linia dreaptă a oricărui film, lipsiți de acel suflu unitar ce leagă de obicei personajele în una și aceeași acțiune, nu au altceva de făcut decât să se adapteze cu toată forța talentului și a respectului pentru meserie, situației existente; să se plieze acelor personaje, să facă față în chip decent salturilor de umor și de umoare, bruștelor și nejustificatelor schimbări petrecute uneori în psihologia personajelor; să încerce să nuanțeze acolo unde nu e loc de nuanțe, să încerce, adică, să scoată personajele din schemele în care sunt țintuite. Astfel eroul interpretat de Gheorghe Dinică nu are altceva de făcut decât să fie erou și să supraviețuiască. Soldatul lon lon —
Jean Constantin, are rolul să devină simpatic și apoi să moară. lon Marinescu, de asemenea. Emanoil Petruț trebuie să-și poarte la vedere, foarte la vedere, o boală tropicală (în chip de ofițer neamț), ceea ce justifică prezența doctorului englez (Emmerich Schäffer) și a farmacistului danez (
Ion Bog). Mihai Pălădescu și
Constantin Codrescu își poartă în câteva cadre figurile respectate și respectabile, de ofițeri în tranșee. Silviu Stănculescu beneficiază de un contre-emploi — el este, de astă dată, un personaj negativ — dar beneficiul este de scurtă durată, pentru că «eroul» său apare și dispare ca o cometă. De fapt, toți la un loc și fiecare în parte se sufocă în pielea unor personaje croite din economii de material uman. Însuși filmul, cu tema lui generoasă, cu mesajul lui grav, cu pioasa dedicație de început, se sufocă în această haină prea strâmtă, prea scurtă care este forma lui. Ciudat film acesta pornit cu atâtea bune intenții, cu atâta nobilă dorință de a se realiza, cu atâta, chiar, siguranță promițătoare (genericul este unul dintre cele mai bune generice din ultima vreme, bogată de altfel în generice bune), cu atâta ambiție de a ajunge pe multe căi la sufletul spectatorului — una dintre ele era și cea auditivă, drept care muzica semnată de Gabriel Mărgărint, dramatic duioasă, inundă imaginile, adevărat că în mod egal dramatic duioasă de la început până la sfârșit — ciudat, zic, cum acest film cu miză mare de adevăr, cu picioarele înfipte solid în realitate, reușește să capete un aer artificios, machiat, aer de neîmplinire, de valențe rămase Iibere, plutitoare în vânt, de stângace întâlnire între idee și forma ei, între formă și conținut, finalmente. Este foarte frumoasă acea replică din final rostită de ofițerul englez către ofițerul român: «Ai venit la timp, românule!» Este cu adevărat o replică patriotică, făcută să încheie un film patriotic. Ea ar fi sunat poate altfel, dacă până să ni se comunice, filmul ar fi reușit să-i creeze spațiul cuvenit, locul cald în sufletele noastre. Căci un film despre «oameni în război», despre eroi, despre viață și moarte în război, despre eroismul viu și conștient și bărbătesc, trebuia să știe a-și deschide drum către sufletul spectatorului. La nevoie cu tancul. Cu tancul talentului. Căci numai enunțarea unei teme, fie și în replici minunate, nu ajunge. Nu ajunge, aș spune, cu cât tema este mai importantă. Nu ajunge, cu cât ideile zboară mai sus.
Este adevărat, Ștefan Traian Roman nu este nici primul, nici singurul regizor căruia bătaia liniștită de aripă i s-a părut a fi zbor vijelios. Este adevărat, nu e prima oară când se confundă zborul ideilor cu plutirea domoală. Este adevărat dar nu îmbucurător. Și totuși, îndrăznesc a spera...
