Generaţia regizorilor noştri trecuţi sau în jur de 50 de ani va rămâne încă vreme îndelungată captivă „ghettoului politic”.
Piţa,
Daneliuc,
Pintilie,
Veroiu,
Gulea... au făcut din anii dictaturii comuniste şi consecinţele acesteia nucleul povestirilor lor cinematografice, destine individuale sau de grup devenind mărturii ale acelui timp. Se poate spune că ţara şi istoria sa recentă este subiectul majorităţii filmelor create în ultimii şapte ani. Este cât se poate de firesc, (cunoscând coerciţiile şi interdicţiile Ia care au fost supuse creaţiile cineaştilor noştri), ca ei să prelungească, în libertate, rebeliunea spiritului şi să se constituie în martori ai unui trecut ce nu trebuie uitat.
Cel de-al 16-lea film semnat de Dan Piţa se înscrie pe aceeaşi orbită, dar într-o modalitate diferită. Deosebirea îşi are sorgintea în originala conjuncţie dintre concreteţea relatării calvarului unui intelectual supus anchetelor securităţii în anii de început ai dictaturii comuniste cu mistica prozei fantastice a lui Mircea Eliade preluată din mai multe scrieri, în principal din „Strada Mântuleasa” şi „La ţigănci”.
Un profesor de muzică — descendent al unei familii de artişti şi intelectuali — este anchetat cu obstinaţie de către exponenţii aparatului represiv, interesaţi să afle ce au devenit unii dintre foştii săi elevi şi prietenii lor. Regizorul reconstituie mecanismul coşmaresc al întocmirii dosarelor incriminatorii spre justificarea proceselor şi condamnărilor dinainte hotărâte.
Nu o să vă surprindă că regizorul foloseşte un limbaj imagistic încărcat de semne (aşa cum a făcut-o în numeroase filme, de la
Concurs încoace). Desigur, cu cât cunoşti mai multe despre epoca descrisă, cu atât povestirea capătă reverberaţii mai profunde. De pildă, secvenţele (cea din debut) înfăţişând din unghiuri şi panoramări diferite, mulţime de bărbaţi mărturisindu-se în scris pe mii şi mii de pagini, constrânşi să furnizeze justificare represiunii. Un public străin — prin vârstă sau meridian — de asemenea experimente ar putea pierde sensul real al unor asemenea imagini. Tot aşa cum numele reper Ana Vogel, pentru noi o trimitere cât se poate de transparentă la Ana Pauker, nu ar putea fi descifrat ca atare de un spectator necunoscător al poziţiei deţinute de personaj în epocă, „tovărăşa ministru” putând fi reperată doar ca o femeie obeză descinsă din galeria felliniană. Şi semnificaţia politică a finalului ar putea scăpa de asemenea unui public neavizat. Când după 12 ani de detenţie, profesorul se întoarce acasă, la vila ce aparţinuse familiei sale şi este întâmpinat ca şi cum ar fi nebun, de noii vecini care-I alungă spunându-i: „Tovarăşul Stănescu a plecat cu familia la Karlovy Vary...” Pentru un public care nu a cunoscut alungarea forţată din casele lor a atâtor familii de intelectuali, replica nu are sens. Şi ce e nefiresc într-o vilegiatură la Karlovy Vary, de ce nu la Biaritz? Chiar aşa!
Dar fascinaţia pe care filmul o exercită asupra oricărui spectator stă în născocirile şi în adevărurile extravagante din vremi de libertate „când istoria noastră nu fusese confiscată” cum spunea Mircea Eliade. Profesorul de muzică povesteşte cu aerul că deconspiră nişte fabuloase secrete hălăduiala pe maidane sau prin pivniţele caselor vechi, descoperirea de comori, nunţi mioritice ce se aflau la originea sau erau prelungirea unor legende (incantaţia Mătrăgună, doamnă bună) sau blesteme (cel al paşei din Silistra). Suspensul e întreţinut printr-o tehnică de Şeherezadă spre a amâna mereu pe parcursul anchetelor inevitabila sentinţă. Sub vraja acestor rememorări cade şi „tovarăşa ministru” ceea ce-i va accelera dizgraţia. Şi chiar anchetatorii, ale căror întrebări repetitive şi obstinate din dorinţa de a se arăta zeloşi şi eficienţi, stimulează imaginaţia povestitorului în care se lasă prinşi ca într-o pânză de păianjen. Dar dacă la capătul firului se află ceva ce ei înşişi ascund? De pildă maiorul care rosteşte „memorabila” replică: „Eu sunt din popor, eu n-am umblat prin şcoli...”.
Naraţiunea este astfel concepută ca un joc de-a v-aţi ascunselea, de-a uite-o nu-i, exprimat când în imagini hipnotice când în scene de tortură cât se poate de realiste. Piţa nu se dezminte. Ca şi în alte filme ale sale, limbajul său este pictural. Dacă e să-i căutăm pereche impactului său imagistic printre marii regizori contemporani, ne putem opri doar la regizorul nepereche, Peter Greenaway.
În crearea ambianţelor, Piţa a fost asistat de arhitectul
lon Oroveanu, Art director cum apare pe generic. Cine îi cunoaşte compoziţiile sau decorurile create de el (
Harap Alb de pildă în regia lui
lon Popescu Gopo) regăseşte câteva din leitmotivele creaţiei sale. De asemenea regizorul a fost secondat de
Dan Alexandru, pe care Piţa I-a debutat ca director de imagine la
Pepe şi Fifi.
Două colaborări esenţiale pentru un regizor atât de vizual cum este Dan Piţa. De reţinut şi opţiunea sa pentru fundalul sonor. Vibrantul leitmotiv muzical, i-a fost inspirat lui
Adrian Enescu de un preludiu de Vivaldi, sugerând elevaţia, spiritul faţă de brutalitatea teroarei. Tot aşa cum Pintilie a apelat la Schubert. Sunt consonanţe între creatori, cât se poate de elocvente. Cu o singură excepţie, spre a nu rupe vraja, cineastul nu crează personaje în înţelesul comun. Drama se constituie şi evoluează prin stări, trăiri, experimente ce tind să aşeze deoparte libertatea gândirii şi acţiunii, de cealaltă opresiunea fanatică a dogmatismului dictatorial. Filmul ţinteşte şi către un nivel metafizic: raportul om−Dumnezeu (citit şi ca destin), dar intenţiile rămân doar la nivelul unor simple interogaţii.
Cei câţiva cunoscuţi şi apreciaţi actori de pe generic — unii cu statut de vedetă, câţiva interpretând duble partituri au devenit la rândul lor emblematice enigme în tapiseria animată de regizor. Experienţele lor aparent nebuloase sunt bine articulate, separând fără echivoc binele de rău. Între atâtea „semne”, un singur personaj se profilează ca atare: profesorul de muzică,
Ştefan lordache. Un solist care atinge cu acest rol o culme în creaţia sa artistică. Alternativ subiect şi martor al unor întâmplări halucinante el îşi asumă toate extravaganţele şi toate suferinţele cu un firesc şi o concentrare ce dă credibilitate incredibilului.
A face incredibilul, credibil şi a scoate suferinţa şi umilinţele impuse de un regim totalitar din zona realismului sordid, conferindu-i o dimensiune fantastică, pare să fi fost pariul regizorului. Un pariu câştigat. Dan Piţa a realizat un film tulburător.
