REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Eu cred că treaba asta cu teatrul este serioasă!”


     Amplele manifestări consacrate împlinirii a 40 de ani de la inaugurarea Studioului „Casandra” s-au deschis cu o sesiune ştiinţifică pe tema „Shakespeare, o imagine românească”, găzduite în Aula Academiei Române. Au prezentat comunicări profesorii: acad. Mihnea Gheorghiu, Dan Grigorescu, acad. Răzvan Teodorescu, Ileana Berlogea, lon Toboşaru şi Liviu Ciulei, îndelung aplaudat.
     În după-amiaza aceleiaşi zile, la „Casandra”, asaltată de oameni de cultură, politicieni şi studenţi, rectorul ATF Florin Mihăilescu i-a decernat lui Liviu Ciulei titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Teatru şi Film. Emoţia extraordinară şi temperatura toridă nu l-au împiedicat pe maestru să refacă ad-hoc „filmul” primilor săi paşi în teatru. Un montaj de secvenţe din piese şi filme interpretate sau/şi regizate de Liviu Ciulei a evocat elocvent dimensiunea creaţiei sale de actor, scenograf, regizor de teatru si film.
     Liviu Ciulei a delectat pe toţi cei prezenţi, povestindu-le cum a fost începutul.
     Nu vreau să vă ţin un discurs plin de fraze bombastice. Vreau doar să vă spun câteva mici detalii. Unul dintre ele trebuia să vă fi fost împărtăşit când UNITER-ul mi-a acordat un premiu. Am trimis atunci un fax, dar funcţionara a omis o pagină. Se pare că Ion Caramitru, colegul meu, azi ministrul culturii, s-a descurcat foarte bine şi a reuşit să facă legătura între pagina 5 şi 7. Scriam acolo că la început au fost nişte mici detalii în biografia mea artistică care sunt importante pentru vibranta viaţă a teatrului românesc.
     Au fost nişte mici momente în viaţa mea pe care, nescriindu-mi memoriile niciodată sper, vi le voi spune verbal.
     Unul dintre aceste momente este începutul. Am un mare respect faţă de şcoala românească de teatru. Am început în 1943 studiul teatrului la Academia Regală de Artă Teatrală şi Muzică, înscriindu-mă în secret fără ştirea părinţilor. Am strâns banii de sandwich-uri şi tramvai, mi-am plătit studiile. Împreună cu sora mea ne-am înscris şi ne-am prezentat la examenul de admitere şi am fost acceptaţi. Ne-am plătit taxele şcolare din banii strânşi, economisiţi în curs de mai mulţi ani. Între timp făceam şi facultatea de arhitectură — eram în anul II când m-am înscris la teatru. Înainte studiasem cu Marioara Voiculescu de la care am primit şi prima mea critică teatrală. M-am dus la ea la vârsta de 16 ani — nu mai ştiu prin ce împrejurare — şi m-a rugat să-i spun o poezie. I-am spus „Nebuna” de Coşbuc şi am dat totul — cu forţă, cu mimică, cu gesturi — şi, după ce-am spus-o, Marioara Voiculescu a stat tăcută aproape un minut şi apoi s-a hotărât să-mi spuie, şi mi-a spus: „Puiule, e oribil! Eşti simiesc, te strâmbi” — şi pe urmă au început celelalte adjective. M-a luat şi m-a legat efectiv cu plasturi ca să-mi potolească mimica, care se accentuase pentru că acasă, dădeam drumul la apa din baie şi spuneam aproape mut monologul uitându-mă în oglindă şi strâmbându-mă crezând că aşa se joacă teatrul. Voiam să joc teatru! Ajunsesem să am o faţă aproape ca de cauciuc. Având şi sprâncenele negre foarte proeminente, cea mai mică mişcare se vedea şi sigur că era insuportabil. Bun. Am învăţat multe de la ea, multe bune şi multe greşite.
     Am fost acceptat la institut. Fugeam de la o universitate la alta şi în anul 1945, cam pe timpul ăsta, era cald, erau examenele de sfârşit de an II, comisia era formată din monştrii sacri ai teatrului românesc: Victor Ion Popa, Mihail Jora era rectorul Academiei, Marioara Voiculescu, Mitza Filotti, era Storin de faţă, Ion Manolescu — o minunată comisie într-o mică sală de clasă. M-am suit pe podium şi am anunţat „monologul din Henric IV — Pirandello”. În clipa aia se deschide uşa şi intră tata. Avea un trenci bej, pălăria în mână, umbrelă, s-apropie de comisie şi foarte politicos roagă să i se dea permisiunea să asiste. Zâmbete uşor ambarasate: A venit, mă rog, bogătaşul să-şi vadă fiul! Era cunoscut pentru că tata avea şi obiceiul să facă acte de mecenat, să ajute arta, să dea bani pentru artă. Şi cu oarecare stânjeneală l-au acceptat şi l-au poftit în spatele comisiei. Şi-a luat un scaun de lemn curbat — ţin foarte bine minte — şi s-a aşezat cu mâna pe umbrelă. Eu am avut un moment de negru, de pierdere de prezenţă. Cred că a fost o pauză penibilă de vreo două minute, dar mi-am revenit şi cred că a fost cea mai bună producţie artistică din viaţa mea. Am luat zece pe tot frontul şi tata a mulţumit, a plecat. La ora două m-am dus acasă — cum era obiceiul — ca să luăm masa de prânz. Eu stăteam aici, tata, mama şi sora mea, care mai târziu a fost actriţă la Naţional, a reuşit să lucreze cu doi mari regizori — Ion Sava şi Camil Petrescu, dar s-a întâmplat că, printr-un accident în urma unei naşteri, a murit împreună cu copiii, gemenii pe care-i năştea. A jucat în „Macbeth” şi în „Mitică Popescu” la Teatrul Naţional. La masa de care pomeneam — noi mâncam foarte simplu — ţiu minte că la început era o supă clară cu tăiţei, nu mai ţin minte al doilea fel şi la sfârşit era compot de mere. La compotul de mere s-a întâmplat un miracol. Şi în fax-ul trimes domnului Caramitru, prietenul Caramitru — îmi place mai mult să spun aşa, colegului — se anunţa că era un miracol al compotului de mere, dar nu se explica ce era! Miracolul compotului de mere a fost următorul: abia la compotul de mere tatăl meu, care vorbea foarte puţin, a spus: „Eu cred că treaba asta cu teatrul e serioasă! Bine. Construiesc un teatru”. Şi într-un an, m-aşteptau, când terminam institutul de teatru, m-aşteptau două scene, scena mică şi scena mare a Teatrului Odeon, azi Teatrul Nottara. Aşa s-a născut acest teatru şi-mi pare bine că, pentru viaţa teatrală românească, compotul de mere „a creat” aceste două teatre care au avut o activitate culturală atât de importantă.
     Pe scena Teatrului Odeon am debutat în Puck din „Visul unei nopţi de vară”. Din personaj n-am înţeles mare lucru, dar am încercat să fac un spiriduş. Nu văzusem până atunci spiriduşi cum n-am văzut nici când am pus piesa la Bulandra în '91. N-a fost atât de important faptul că am putut să joc „Golden Boy” în regia marelui Ion Sava, atât de rar pomenit însă astăzi, şi care a fost şi primul meu profesor de regie. Important a fost că am putut să joc acolo Kostea, Treplev, Konstantin Treplev din „Pescăruşul” alături de Clody (Berthola), o nemaipomenită Nina. Am văzut de atunci poate 25 de „Pescăruşi”, dar niciodată n-am auzit monologul spus aşa cum îl spunea ea, epuizându-ne în fiecare seară de spectacol, fizic, emotiv, încât ne întorceam la cabină şi nu puteam să ne mişcăm timp de juma' de ceas! Cel mai important lucru pentru mine atunci a fost că am avut marea bucurie să cunosc şi să joc alături de mari actori ai teatrului românesc. Am stat 86 de spectacole în culise când nu mai eram în scenă, în timp ce jucam „Cei din urmă” de Gorki uitându-mă la felul cum joacă Ion Manolescu. Urmărindu-l seară de seară. Nu puteam să mă dezlipesc de culise. Era extraordinar. Am avut plăcerea să joc în două piese cu Băltăţeanu. Am cunoscut alţi actori mari, nu vreau să vă ţin prea mult, dar vreau să vă spun că acest fapt — compotul de mere — mi-a dat nişte ocazii de adâncă emoţie artistică — şi — sigur, e minunat să ai un asemenea tată, dar bucuriile care au urmat — au fost şi etape grele — au fost întotdeauna acompaniate de amintirea a ceea ce era frumos şi major în lumea teatrului pe care am admirat-o atât de mult încă din primii ani ai înţelegerii mele. Pentru asta sunt recunoscător unui trecut care mă lasă să-l privesc cu o foarte blândă nostalgie.
     Nu vreau să vă ţin mai mult şi vă mulţumesc încă o dată pentru onoarea care mi se face şi pentru onoarea pe care mi-o faceţi să fiţi prezenţi în momentul acesta aici. Vă mulţumesc.
 
 23 iunie 1997
 
(Noul Cinema nr. 8/1997)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actor, confesiune, discurs, liviu ciulei, regizor, scenografie

Opinii: