Mogoşoaia: «Play-back: quatre, trois, deux, un, zéro!»
Bolţile brâncoveneşti, pădurea, trestiile lacului freamătă în acorduri majestuoase. O muzică victorioasă care ascunde în armoniile sale tensiunea tragică: scena încoronării din Oedip-ul enescian. În parcul atât de liniştit, o lume de-a dreptul felliniană: personaje desprinse de pe vasele attice, purtând şepci moderne, pescuind sau citind; costume antice; printre ele, impasibili şi majestuoşi, păunii parcului. Într-un cuvânt, platou de filmare, o dramă care se consumă aci de câteva zile şi ale cărei personaje principale, înşiruite ca într-un caiet-program sunt: André Heinrich – regizor, fost secund al lui Alain Resnais şi Chris Marker; Paul Orza – regizor; Dan Negreanu – regizor secund, Hamid Fardjad – asistent regie, corealizator al documentarului nu demult încheiat despre expoziţia «Tezaurului din El Dorado»; Claude Giresse – operator; Romeo Chiric – operator secund; Jean Rînzescu – regizor de operă; Elena Cernei – mezzosoprană; David Ohanesian – bariton.
Toate elementele exterioare indică o super-producţie. Ceea ce, într-un fel, ne şi confirmă Staicu I., directorul filmului: «Pentru studioul «Sahia» această coproducţie româno-belgiană are valoarea pe care
Mihai Viteazul a avut-o pentru studioul «Bucureşti». Nu numai prin forţele artistice antrenate la realizare, nu numai prin numărul lor, dar până şi în ce priveşte latura tehnică, căci ne aflăm (gest învăluitor către aspectul Mogoşoaiei) în imediata vecinătate a filmului artistic».
André Heinrich precizează: «Este vorba, totuşi, despre un documentar. Dedicat nu atât vieţii, cât mai ales creaţiei enesciene. Pe care nu intenţionăm s-o ilustrăm, ci s-o lăsăm să se dezvolte, în toată amploarea şi importanţa ei. Din această pricină, din cele 30 de minute ale peliculei, 12 vor fi ocupate de trei momente cheie ale lui «Oedip»: scena cu sfinxul, scena încoronării şi orbirea lui Oedip. Am evadat dintre limitele scenei, după cum pentru lucrările camerale şi simfonice nu apelăm la imaginea unor ansambluri instrumentale. Vrem să facem muzica să izvorască din imagini de viaţă şi să se întoarcă la ele. De aceea filmăm la Muzeul Enescu, la Ateneu, la Istria, aici, la Brazi»...
Filmele — mai ales cele care sunt pe punctul de a se naşte — nu pot fi povestite. Cu atât mai puţin un documentar care nu are un subiect anume. Cu atât mai puţin unul semnat de un tovarăş de generaţie şi de idealuri estetice al lui Resnais, cel care a creat genul acelui documentar ce re-creează opera de arta (vezi
Guerrnica). Rândurile prinse în febra activităţii de la Mogoşoaia nu sunt decât un punct de pornire, o trambulină către sfârşitul anului '72, când pe ecranele din Bruxelles şi Bucureşti va pâlpâi genericul:
«Sahia» – Bucureşti
«A.T.C.» – Bruxelles
Présente
ENESCO DE ROUMANIE
