De la început filmul
Elixirul tinereții apare dominat de o dublă orientare: este un basm-parabolă pe tema tinereții pierdute și regăsite, brodând pe marginea unor leit-motive mult cântate, și în același timp o comedie, unde temele și motivele evocate apar în lumina și culorile parodiei. Poate fi interesantă această apropiere de subiect prin distanțare umoristică, această abordare a unei teme grave cu metode glumețe, dar oricum, e o apropiere dificilă ce se cade a fi perfect controlată. Controlată în sensul neabandonării cu niciun preț a ideii în esența ei, indiferent de modalitatea prin care este ilustrată (în sensul formei de viață cinematografică și nu al ilustrativismului). Mai cu seamă, pentru că atât ideea cât și tema filmului sunt o prezență statornică în imaginația și visele de totdeauna ale oamenilor. Stau mărturie în acest sens folclorul și filozofia. Totul e străbătut de nostalgia omului față de tinerețea lui pierdută. Totul stă sub întrebarea: ce ai făcut cu viața ta? «Amintiri din altă viață» — spunea poetul vorbind de tinerețea sa, și reîntoarcerea pe acest tărâm imposibil i-a făcut pe mulți să viseze. Faust își vindea sufletul pentru o cupă de tinerețe, pentru acea clipă care să-și oprească zborul, să rămână suspendată, să ne ierte. Și dacă în toate basmele, copilărești și sublime, improvizând în jurul acestui motiv, apar semnificații morale (sau filozofice), dând sens trecerii firești a vieții, este pentru că înțelepciunea înseamnă înțelegere și acceptare a condiției umane. Jocurile fanteziei nu sunt gratuite. Tinerețea și bătrânețea nu înseamnă doar realități fiziologice. Există o tinerețe a sufletului și a cugetului, și ea poate păstra omului acea mirifică «tinerețe fără bătrânețe» a basmului.
Aceste idei și multe altele constituie armătura pe care scenariștii Alexandru Andrițoiu, Nicolae Ștefănescu și Beno Meirovici, precum și regizorul
Gheorghe Naghi și-au construit filmul. Improvizația lor pe aceste teme clasice a luat tonul degajat al umorului și farsei: or, această opțiune a veseliei trebuie salutată, cu atât mai mult cu cât cinematografia noastră este încă destul de zgârcită cu comediile și comediile, știm bine, sunt mult dorite de spectatori. Actori de comedie, cunoscuți și îndrăgiți ca cei de pe genericul
Elixirului, alături de care apar fulgerător în câteva prim-planuri sugestive cunoscuții scriitori
Eugen Barbu,
lon Băieșu și
Fănuș Neagu (motiv de însuflețire în sală pentru cei care îi recunosc), dau filmului atractivitate și ne conving că râsul și surâsul sunt binevenite, oricând, în peisajul cinematografiei noastre.
Pe de altă parte, se poate vorbi de o nepotrivire între ideile pe care filmul le ridică și modelarea povestirii cinematografice în jurul acestor idei. O nepotrivire în sensul că glumele și, în general, construcția filmului exprimă o viziune schematică, «la prima mână», asupra fabulei povestite. Parodia pare să provină dintr-o insuficientă valorificare a mizei etice, morale și filozofice a poveștii.
Întinerirea personajelor (pretextul faustic) dă loc, ce-i drept, la adevărate scheciuri comice pe bază de qui-pro-quo-uri și de efecte de machiaj. Povestirea începe într-o gamă fantastică, dar se continuă în speculații vodevilești care păcătuiesc printr-o viziune cam nepotrivită cu noțiunile de de «tânăr» și «bătrân» în 1975. În ipostazele lor de bătrânețe, acești oameni de 60-70 ani poartă grimări cu aluri centenare. La vârste la care se pot face mari descoperiri științifice, se pot scrie cărți majore, se pot conduce popoare, eroii filmului nostru dau semnele unei senilități avansate, fiind concepuți excesiv de caricatural, ca niște fosile amuzante. Odată deveniți tineri (sau mai bine-zis adulți), ei se comportă ca și cum n-ar avea 30-40 de ani, ci sub 18. Unul dintre ei e savant geriatru, altul fotbalist; unul e director de muzeu, altul lutier (lutier era Stradivarius) ș.a.m.d. Langajul, relațiile și comportările lor nu se întâlnesc prea convingător cu aceste profesiuni. Cu toții par a fi niște școlari în vacanță, și astfel filmul se apropie de un joc al măștilor ― uite-l bătrân, uite-l tânăr — cu încurcăturile de rigoare ivite într-un astfel de carnaval. Mutația petrecută este urmărită doar în consecințele ei mecanice. Ce li se poate întâmpla unor personaje plasate într-o astfel de situație? Orice! Absolut orice fel de năzdrăvănii, mai mult sau mai puțin originale și trăznite, în funcție de imaginația creatorilor. Peripețiile filmului (de altfel de multe ori amuzante) se constituie în scheciuri cultivând un umor estradistic, uneori satiric, asemănându-se cu momentele teatrului scurt sau ale emisiunilor de divertisment. Ceea ce creează impresia că realizatorii sunt dispuși să micșoreze excesiv miza filozofică. Această predispoziție este evidentă mai ales în dialog. Momente ca acela în care un băiețel îi vorbește unuia din întineriți despre «cântecele populare urcând împreună cu seva pământului în trupul copacilor» strecoară un aer artificial și pompos.
Florin Piersic,
Melania Cîrje,
Marin Moraru,
Mihai Fotino,
Ștefan Tapalagă,
Aurel Cioranu sunt tinerii bătrâni (sau bătrânii tineri) ai filmului. Sunt desigur actori excelenți. În alte roluri,
Ana Széles (reportera de la TV) îl privește pe profesorul geriatru (Florin Piersic) cu o căldură care face absolut necesară revenirea acestuia în tinerețe.
Ștefan Mihăilescu-Brăila este un poștaș atins numai superficial de elixirul minunat, iar
Stela Popescu închide și deschide filmul pe notele unui cunoscut șlagăr: «La noi nu-i nimenea bătrân».
Scenografia arhitectului
Marcel Bogos, ca și costumele loanei Sturdza sunt la nivelul general bun atins în aceste domenii de filmele noastre, iar imaginea lui
lon Anton are momente de o reală reușită: de pildă, secvența baletului.
Dincolo de non-confluența film-dialog,
Elixirul tinereții rămâne un divertisment cu momente agreabile pe o temă gravă.
