Familia, personaj principal al filmelor noastre
-„Mămico, stai și tu puțin cu mine!”
- „Nu pot, mama, nu am timp, când mai gătesc?"
Cred ca s-a creat o modă. Cam de vreo cinci ani, de la
De dragul tău, Anca, în care propuneam imaginea unei familii de oameni tineri, muncitori, firești, ocupați și preocupați, imaginea mamei, în filmele noastre, a căpătat aspectul acestor femei fermecătoare câteodată în grabă și grija lor de albinuțe, amuzante deseori când se vor judecători ai faptelor copiilor lor, duioase fără acoperire în timp, descumpănite de propria lor tinerețe sau pur și simplu nedumerite în fața dorințelor celorlalți. Nu o dată obligate să fie severe, categorice, dure chiar. Reacția sălii, la fiecare dintre filmele în care apare o astfel de mamă, validează autenticitatea ei. În timp însă, adunate unele lângă altele, imaginile mamei în filmele noastre se uniformizează: asumându-și grija casei, a copiilor și a serviciului, a gătitului mâncării și a viitorului copilului, mama ca personaj e din ce în ce mai opacă la sentimente și stări, nu vede mai departe de ideea ei despre cutare sau cutare lucru sau situație, emite decizii și rămâne descumpănită când viața o ia pe altă cale decât cea gândită de ea.
Dar unde sunt ei? Ei, tații?
Ei vin de pe șantier sau de la fabrică. Ei au întotdeauna mai mult humor și mai multă înțelegere fata de copiii lor și o potolesc blând pe mama îngrijorată. Ei știu, de la depărtare, mai bine ce se întâmplă în sufletul copilului și au o clarviziune psihologică demnă de invidiat.
În toate filmele noastre din ultimii ani, mama este descumpănită și ușor depășită de evenimente, tata este „raisonneur”-ul care vine acasă să re-echilibreze balanța adevărului, a vieții. Astfel, imaginea familiei se încheagă, unitară și echilibrată. Vai, săracele mame! Bine că au asemenea soți! Și copiii, bine că au asemenea tați deștepți!
Numai că...
Numai că viața a cam luat-o înaintea schemelor...
Tații aceștia care vin de la serviciu numai ca să asculte (sau nu) lamentațiile mamei, tații aceștia ce-și aveau cândva loc în familie ca să se odihnească sau să-și schimbe valiza înainte de o nouă plecare, tații care stau și se joacă cu copiii pentru că ei au timp cât mama face de mâncare, ei bine, tații aceștia sunt, ca să zic așa, pe cale de dispariție.
Atunci unde și cum sunt ei?
„Cred că a venit timpul să mă însor” — îmi spune într-o zi vecinul meu R.P. a cărui soție e mereu plecată pe teren cu o muncă de răspundere — „pentru că de măritat m-am măritat”
„Când facem schimb?” — se interesează un altul în fața soției venită în fugă acasă — „ca mi-e cam greu să fiu mamă”.
„Fii tată” — vine răspunsul calm — „chiar așa trebuie să fii”.
Imagine tradițională răsturnată. Tații cei noi. Ei care au învățat să și gătească, să facă și lecțiile cu copiii lor. Ei care gustă mândria unei case curate — curățată de ei și băieții lor care nu mai cresc xu handicapul rușinos „asta nu-i treabă de bărbat!”.
-„Unde ai mai văzut tu bărbat să facă asta?” mă întreabă într-o zi, amuzat, soțul meu.
-„La Andrei”, vine răspunsul prompt al lui Ion, fiul meu cel mic, desemnându-I pe vecinul nostru, medic de clasa mare care, fără să știm, devenise un model pentru propriul nostru copil.
Visez să fac un film despre Ei. Ei, tații moderni. Amuzantă situație în care imaginea rigidă a taților devine dinamică. Un film în care, jenat la început de pornirile lui „de mamă”, ironizat de câte unul sau blamat de câte o vajnică femeie cu „principii”, acest tată răzbate spre rostul lui și mai creează și emulație. Gata, prea i-am ținut pe tati departe de familie! Hai să-i facem și frumoși!
