Merită consemnat spectacolul secund care a însoțit lansarea în România (mai întâi în cadrul amplei sărbători europene) a filmului lui
Lucian Pintilie, prezentat în premieră absolută anul trecut la Veneția, unde a stârnit un interes aparte. Temperatura justei receptări a presei străine a fost consemnată selectiv în pliantul din dosarul oferit la conferința de presă. Absența maestrului (ce s-a scuzat printr-o scrisoare olografă: filmează!), a fost suplinită de prețioasele „Câteva idei fixe după terminarea filmărilor”. Adevărat eseu-comentariu (publicat și în Secolul 21, nr. 10-11/2001, dedicat Filmului) clarifică afirmația Doinei Jela ― „Filmul e 100% Pintilie. Mai mult viziune decât non-ficțiune.” ―, autoarea cărții de non-ficțiune „Drumul Damascului – Spovedania unui torționar” care l-a incitat pe cineast. Acesta i-a aplicat însă constanta sa lentilă de „realism magic”, viziunea grotescă despre „starea națiunii” urmărind să constituie un șoc care să electrocuteze efectiv publicul, invitat să asiste la spectacolul lamentabil al propriei indiferențe (vezi, în acest sens, și „strigătul” hiperbolic al lui Costa-Gavras). O apatie de-a dreptul criminală în fața atrocităților comise de oameni oamenilor. Apatie însoțită ― culmea ― de false reacții la fel de stupide. De exemplu, interviul în sine (care probează ― după cum spune și Pintilie ― mai degrabă o obsesie de afirmare profesională, decât un real demers moral) sau manifestarea ostilă a românilor verzi: „Aceasta e partea cea mai neagră a filmului ― avertizează cineastul. România de mâine, agățată de drapelul național și scandând versuri primitiv patriotice, interzice recunoașterea crimei. Scena-secvență a impresionat-o pe scriitoare și a convins-o că ― într-adevăr ― faptul artistic are șanse mai mari „de a trece rampa”.
Despre spectaculoasa teatralitate (insinuată, printre altele, de personajul guignolesc al
Cocăi Bloos) a acestui film ce „încalcă orice legi cinematografice, adoptând unitățile tragediei antice”, a atras atenția maestrul
Radu Beligan, la conferința de presă nesfiindu-se să afirme că a avut confirmarea geniului cineastului. La rându-i,
Gheorghe Dinică și-a relatat propria experiență legată de acest personaj pe care l-a cunoscut în carne și oase, pe care l-a gândit inițial într-un fel, „deturnat”, apoi de concepția originală a cineastului, convins de utilitatea persiflării, a deriziunii. Franz Țandără e individualizat printr-o sinceritate maladivă ce nu-și află ecoul firesc în opinia publică: „într-o țară în care conceptul căinței este disprețuit la scară națională, un asennenea ins e privit ca un nebun.”
Întrebată dacă tinerii vor fi interesați de un asemenea subiect, actrița loana Ana Macaria a răspuns că s-ar putea momentul să nu mai spună nimic, dar figura torționarului să rămână actuală.
Dorina Chiriac a devoalat pariul făcut cu Pintilie de a amesteca perversiunea și inocența în configurarea fetiței-vampă torționară.
În seara premierei, Ana Blandiana lansa ideea unei caravane cinematografice, care să colinde țara încercând să afle ce au descoperit, ce au simțit, ce au înțeles despre ei înșiși spectatorii! Pentru că „arta e, uneori, mai reală decât realitatea propriu-zisă. Nu există scriitor în stare să inventeze ce a trăit și povestit că a făcut acest individ”. Autocitatele din filmele anterioare concentrează mesajul acestei temerare întreprinderi menite să acționeze asupra mentalului colectiv.
Din mijlocul echipei pe care a ținut să o prezinte personal la cinematograful Studio, Pintilie și-a clamat din nou convingerea că „nu va avea niciun ecou tentativa disperată de a ajunge la conștiința românească inertă, viciată de promiscuitatea complicității călău-victimă”. Maestrul a ținut, în mod special, să atragă atenția asupra unui „motiv repetitiv” în presa străină, la manifestările unde filmul este prezentat: „Pintilie iubește acest popor cu o furie disperată”.
