Pentru un film 15 ani înseamnă o vârstă importantă. Revederea lui după acest interval de timp poate demonstra dacă aprecierile noastre iniţiale nu au fost pripite, dacă el a rezistat schimbărilor de gust și de modă, dacă promite să reziste în continuare şi pe ce baze.
Pentru
Felix şi Otilia garanţia acestei rezistenţe în timp a fost de la bun început opera lui George Călinescu, care a furnizat realizatorilor (regizorul
Iulian Mihu, scenaristul
Ioan Grigorescu) materia epică a ceea ce critica literară consideră îndeobşte a fi "romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura română". Tocmai aici a fost și rămâne şi punctul forte al filmului: aceste portrete umane cu accente caricaturale, încastrate într-un decor, rod al unei fantezii baroce ce dazvoltă neînfrânată sugestiile călinesciene. Casa cu un singur cat de pe strada Antim devine un spaţiu labirintic înţesat cu obiecte asupra cărora aparatul nu se opreşte niciodată, dar a căror prezență o consemnează in plimbarea lui continuă prin încăperi și coridoare, printre mese, canapele şi oglinzi. Topografia acestui loc, fascinant prin farmecul lui de epocă şi totodată apăsător prin descompunerea pe care o atestă, rămâne un mister. Ea o are la fel de încâlcită ca și sufletele celor pe care îi găzduieşte.
Mai mult şi mai făţiș decât romanul, filmul transferă accentul de pe relaţia dintre Otilia - o foarte frumoasă, dar defel enigmatică făptură şi Felix - un tânăr stângaci, permanent jenat de propria lui persoană şi deloc îndrăgostit - pe galeria de personaje amintită. Încă de la bun început, sugerând unghiul subiectiv al lui Felix abia sosit în casa Giurgiuveanu, aparatul panoramează lent asupra chipurilor acestor personaje, trece de la unul la altul, revine, pleacă mai departe, cu insistenţa privirii celui uimit şi nefamiliarizat cu fauna umană a locului. Răutatea Aglaei, cea "cu buzele subţiri, acre şi nasul coroiat", disperarea Auricăi, fata bătrână în veşnică goană după pretendenți, senilitatea lui Simion, fost crai care plătește păcatele tinereții, tâmpenia lui Titi, autorul unor bazaconii sculptate – toate acestea sunt surprinse dintr-o privire.
Iar între pesonaje și decor se stabilește o relație de simbioză: ele aparțin acelui loc, care la rândul lui le aparține. Obiecte și ființe trăiesc unele prin altele justificând spiritul de posesiune împins până la avariție și crimă. Secvențele care se petrec în afara acestui spațiu par simple digresiuni lipsite de forța și interesul discursului principal.
Există filme care ne-au impresionat foarte mult și a căror revedere peste ani ne decepționează. Există filme pe care trecerea timpului le avantajează și ale căror calități le descoperim la fiecare nouă vizionare. Există și filme egale cu ele însele, a căror valoare este confirmată odată cu vremea.
Felix și Otilia face parte din această ultimă categorie.