REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Duios Anastasia trecea…(2)


Meditaţie pentru păstrarea întru spiritul tradiţiei
     Ne aflăm în faţa unui film pe care trebuie să-l privim cu tăcerea durerilor de suflet. Şi cu luciditate metalică. Pentru că, mai mult decât oricând şi decât oricine, Alexandru Tatos a păşit cu mintea şi cu sufletul în adaptarea cinematografică a unei opere literare, care, nu întâmplător, este a lui Dumitru Radu Popescu.
     Nuvela îşi extrage anecdotica din întâmplările unui sat dunărean, pe muchie de hotar, în vremea ocupaţiei hitleriste; patrioţi sârbi, care luptă în ţara lor împotriva ocupanţilor, trec Dunărea atârnaţi de cozile cailor lor, pentru a se adăposti la români; populaţia îi primeşte cu bunăvoinţă; autorităţile locale hitleriste, ajutate de oportunişti, împuşcă pe unul dintre sârbi, pe care, pentru puterea exemplului, îl expun la răspântie de drumuri. Tânăra învăţătoare Anastasia se aprinde de datoria împlinirii sfintelor rânduieli faţă de morţi, pe care românul le-a respectat dintotdeauna. Până să fie pedepsită pentru religia demnităţii omeneşti şi a rânduielilor nescrise ea e purtătorul de voce al temeiniciei acestora pe pământul nostru „N-or să ne îngenunche în proprii noştri ochi, asta nu pot, pe pământul ăsta n-o să poată, pe toţi n-o să ne poată călca… aici nu e corn de lume pustiu, cu apă sălcie, fără dor, fără morţi, fără morminte, fără floarea−soarelui...”
     „Săraci mai suntem, dacă nu putem să plângem un mort...”, sună a cor tragic, a jale apoteotică şi a nerenunţare replica eroinei filmului, mărturisind regretul unei trecătoare sleiri a sentimentului celui mai românesc al fiinţei. Depăşind „ţarcul firii”, Anastasia (Anda Onesa) ajunge la orbirea de tip „faustic”, dincolo de încărcătura gestului său nemaiputând vedea. Izolată de cetate aşteaptă cu demnitate pronunţarea sentinţei, răsucind discret între degete o cutie de chibrituri cu însemnul tricolorului românesc. „Frageda fire a fiinţei nu dă sentimentul fragilităţii ei”, spune Constantin Noica, cât pe cel al prezenţei sale universale. „Sfârşitul pe care şi-l simte nu înseamnă sfârşitul rotirii anotimpurilor şi nici uitarea străvechilor rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care, Anastasia ca şi Antigona acceptă sacrificiul suprem, spre a le reafirma. „Arhetipul fiinţei rămâne, dar întruchipările ei trec şi se petrec”, aşa cum „duios Anastasia trecea...”, pentru a dobândi libertatea unei credinţe, pentru a deschide un alt orizont aspiraţiei umane, celui ce o urmează. Copilul urcat pe picioroange — sugerând depăşirea condiţiei mediocre prin vârsta purităţii lui, prin jocurile seninătăţii, a candoarei sale neafectate — este continuatorul spiritual al Anastasiei, purtătorul pe mai departe al sentimentului românesc al fiinţei. Singura existenţă cu drept de a se purta în echilibru la înălţime, copilul va încheia ciclul unui destin, deschizând porţile altuia, desăvârşind nu doar ritualul tradiţiei româneşti ci şi al omeniei. Copilul ca şi Anastasia se opune lumii celor de condiţie umilitoare, al cărui modus vivendi se bizuie pe restabilirea echilibrului prin chiar intermediul dezechilibrului. Prostul satului (Cristian Ghiţă) devine instrumentul de menţinere a ordinei. Iubitul Anastasiei (Cătălin Ciornei) — care ar fi avut şansa de a deveni erou, părăsind „ţarcul firii” devine pionul Puterii tiranice, pentru a reduce gestul de desprindere a fetei la liniştea falsului echilibru colectiv. Dialogul Anastasiei cu iubitul crezut mort se poartă ca şi cu o stafie, prin obloane lăsate, prin ziduri.
     Costaiche (Amza Pellea), personaj ambiguu, ca însăşi realitatea — alt punct forte filmului — se simte îngrădit de o natură individuală, în afara căreia nu vrea să iasă, iar ca reprezentant al puterii lucide devine conştient de pericolul ieşirii în afara naturii umane mimetice, cameleonice. Orice făptură e în „limitaţie” şi celor pe care trebuie să-i domine le întreţine starea de moliciune a conştiinţei, dincolo de care nu ar mai putea supravieţui: „Dacă o să fiţi cuminţi, o să fie bine...” Gestul încartiruirii lor în normele supunerii, modelarea voinţei lor la cota maximă a ridicolului se constituie în contrapunct dramatic cu gestul demn şi echilibrat al Anastasiei, capabilă să „spargă cercul naturii sale omeneşti” (Constantin Noica). „Ai intrat în horă, trebuie să joci...” rosteşte decisiv, strivitor, glasul Puterii tiranice, care cunoaşte determinarea socială şi naţională în faţa iminenţei unui pericol. Şi aparatul întârzie mult asupra imaginii — semn al horei româneşti, a ieşirii la liman a patrioţilor sârbi traversând noaptea de apă albastră a incertitudinii, pe imaginea−semn a săpării unui mormânt sub ploaia de gloanţe, a baletului terifiant şi grotesc al echilibrului într-un picior, pe sârmă sau pe tocuri, în pendularea agonică a uşilor de privată, ca pleoapele adormite şi îngreunate ale ne−conştiinţei.
     Vizând o spiritualitate elevată, opţiunea lui Alexandru Tatos pentru decupajul puţin fragmentat conferă filmului său nobleţea şi densitatea cosmică a tragediilor pe care le-a dat lumii marele Mizoguki. Îmbogăţit de profunzimea câmpului, cadrajul sintetic — opus decupajului clasic, analitic — permite spectatorului libertate de interpretare, relevând totodată ambivalenţa realităţii, creând climatul propice intensităţii dramatice, pe care o reclamă însăşi substanţa nuvelei. Variaţiunile temporale date de subtilităţile coloanei sonore şi ale muzicii (Lucian Meţianu), se asociază într-o osmoză creatoare variaţiunilor spaţiale ale imaginii lui Florin Mihăilescu, scandând coborârile sau ascensiunile spirituale ale filmului.
     Regizor talentat, discret, temerar — prin îndrăzneala abordării sferei conceptelor — Al. Tatos smulge concreteţii şi realului o bogăţie de sensuri, ce ţin de lumea miraculosului abstract, deschizându-ne ochii asupra „posibilităţilor uimitoare ale cinematografului în domeniul spiritual”, cum îi plăcea vizionarului Eisenstein să se pronunţe.
     Înverşunându-se să nu omoare o nuvelă, să nu se anuleze pe sine şi o întreagă echipă de colaboratori, regizorul reflecţiei subterane ne-a dăruit un film, care nu e doar traducerea conţinutului unei proze ci expresia cinematografică a spiritualităţii acesteia, purtând marca distinctivă a unei atitudini creatoare, a unui mod propriu de gândire, a unei viziuni originale, aparţinând unei adevărate personalităţi.
 

 
(Ramuri nr. 8, august 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, d.r. popescu, duios anastasia trecea, nicoleta gherghel

Opinii: