​Drumul de aici începe

     Geografii sentimentale
     Ce este Maramureșul pentru mine? Cel căruia îi datorez inițierea. Învățătorul într-ale esențelor și permanențelor. Îndrumătorul într-ale limpezimilor de suflet și nobleții de spirit. Sfătuitorul într-ale crezurilor și răscru­cilor. Călăuzitorul într-ale destinului și armo­niilor universale. Mentorul într-ale adevăruri­lor și înțelepciunii. Păzitorul într-ale drumuri­lor și superficialelor vieții. Și, sper, în final, sinele.
     Locul de unde ne tragem ne marchează ca un dat esențial. N-am trăit în Maramureș: nici în primii ani de pruncie. A fost să fie să mă nasc în vânzoleala citadină, să deschid ochii asupra sticlei și betonului, să fur învățătura de carte a metropolei și să-mi croiesc destin eminamente citadin. Și totuși, iată, dat-ul lo­cului de unde ne tragem e mai puternic decât datele concretului. Chemări din adânc. Prin filiație? Prin moștenire de suflet? Prin intima aspirație? Prin cult autoimpus? Prin model autostatuat?
     Spuneam că Maramureșul mi-a fost învăță­tor într-ale esențelor și permanențelor. M-a învățat că acestea sunt topite cu modestie în simplitatea existentei, că viața le ascunde cu viclenie dizolvându-le în cotidian și nesemnifi­cativ pâna-ntr-atât încât ele par că nici nu sunt, iar viața pare o înșiruire de mic-nimicuri im­portante. În Maramureș am aflat că nevăzute, esențele sunt ferm existente și-tacit-perma­nente. Căci așa-i acolo. Viața se înșiruie după esențial și nu după aleatoriu. Am învățat, deci, că greul este a ști să le vezi, să le cauți, să le apropii, să mergi în pas cu pa­sul lor. Fac, deci, film încercând să sesizez grăuntele de semnificativ topit cu modestie în simplitatea imediatului. E o încercare; nu în­totdeauna și o reușită.
     Spuneam că Maramureșul mi-a fost îndru­mător într-ale limpezimilor de suflet și noble­ții de spirit. În veacul repezit și aiurit în care trăim, avem parcă mai multă nevoie de ome­nie decât oricând altcândva. Poate că asta ne lipsește cel mai mult. Așa cum, din naștere, suntem mai sclipitori sau mai... fericiți prin sărăcia cu duhul, tot astfel, dintru' început avem o capacitate proprie, mai mare sau mai mică, de a simți, de a dărui, de a primi sufle­tul celui ce are noblețea de întinde, de a ști ce să facem cu ceea ce am primit. Mara­mureșul; „țara” asta „veche, cu oamenii ei fără pereche”, prin neperechea oamenilor m-a învățat ce adâncimi nebănuite pot dobândi acestea. Fac, deci, film încercând să pri­vesc realitatea mai întâi cu sufletul și abia apoi cu toate celelalte antene. E o încercare; nu întotdeauna și o reușită.
     Spuneam că Maramureșul mi-a fost sfătui­tor într-ale crezurilor și răscrucilor. Secolul e-așa că idealurile-s incomode, principiile cam încurcă, iar crezut este vorba aceea mare care pune zilnic piedici mici dar multe, foarte multe. Viața-i compromisul acceptabil și fiecare dintre noi avem propria noastră mită a acceptabilului. Maramureșul m-a învățat că zicerile nordului — unde bradul este înstăpânit vorbesc despre trunchi drept, cu neputința de a se încovoia sub furtuni, des­pre nevoia de înalt spre care tinde vârful co­pacului, despre faptul ca arborelui îi plece libertatea și necontenita creștere pe verticală, despre neclintire, despre demnitate, despre statornicie. Fac, deci, film încercând să mă pun sub semnul bradului. E o încercare; nu întotdeauna și o reușită.
     Spuneam că Maramureșul mi-a fost călău­zitor într-ale destinului și armoniilor univer­sale. Ați trăit vreodată clipa aceea, îndelung tânguitoare, când se prăbușește un arbore? În Maramureș spun oamenii nordului bra­dul are viața și suflet, iar doborârea lui în­seamnă retezare de viață. Printr-un obicei, „iertăciunea bradului”, oamenii își cer iertare ca „tot anul și toată viața îl omoară”. Dar tot în credința oamenilor locului sufletul arbore­lui se prelungește în toate înfățișările pe care lemnul le dobândește: casă, roata, leagăn, poartă, plug, vioară, masă, fântână, coșciug, fluier... înfățișări primordiale ale vieții. Pentru viața lor, retezare de viața. Spațiul maramure­șean se încheagă dintr-o nevăzută împletire de perpetue, universale, armonii. Un fel de circuit al sufletului în natură leagă particula­rul de etern, primordialul de esențial. Totul se leagă cu totul. Armonic. Deci simplu, în firea lucrurilor, pentru viață, retezare de viață. Meșterul Manole ne învață sacrificiul creației. Eu l-am învățat de la bradul investit cu suflet al Maramureșului. Fac, deci, film după ce am înțeles necesitatea sacrificiului și l-am accep­tat. E o încercare: nu întotdeauna și o reu­șită.
     Spuneam că Maramureșul mi-a fost mentor într-ale adevărurilor și înțelepciunii. Lumea este plină de tot felul de adevăruri. Depinde cine privește și de unde privește. Câte ipos­taze, tot atâtea micuțe adevăruri. O sumede­nie de mărunte adevăruri coexistă pașnic pe centimetrul pătrat de neadevăr prosper. La cimitirul din Săpânța, Stan Ion Pearaș în­cearcă să restabilească adevărul unic. Dacă în viața mici-măruntele, adunate mozaical, par să închege imaginea despre un om, din perspectiva trecerii în luturi, adevărul despre el se impune limpede și dominator și mai ales unic. Asta face cimitirul din Săpânța. Sin­tetizează în vers și culoare adevărul care ră­mâne după om, cel adevărat, singurul care contează din perspectiva timpului Dar în tim­pul vieții? Cine restabilește adevărul? În Ma­ramureș o face înțeleptul obștii sau al clanul­ui. Se așază pe scaunul acela masiv al înaintemergătorilor săi, scaunul acela sculptat cu nenumărate încifrate semne simbolistică, mitologie și heraldică în același timp — unic obiect fastuos în atât de simplul interior maramureșean, și de acolo — perspectiva e cu totul alta! — desparte pământul de ape și adevărul unic de adevăruri. De acolo deslușește adevărul necesar de alte adevăruri reale, adevărul constant, de alte adevăruri pasagere, adevărul util, de alte adevăruri inutile, adevărul personal al insului, de alte adevăruri posibile, despre ins, adevărul responsabil de alte adevăruri adevărate. Fac, deci, film încercând să mă așez din când în când — pe furiș, căci nu e locul meu în tronul înțeleptului. De acolo realitatea mi se înfătișează altfel și încerc să înțeleg ceea ce îndeobște, numim responsabilitatea artistului în fața adevărului vieții. Încerc, deci, să fac film cu responsabilitate și respectând adevărul — nuanțat, am aflat de la înțelept! — al vieții. E o încercare; nu întotdeauna și o reușită.
     Spuneam ca Maramureșul mi-a fost păzitor într-ale drumurilor și superficialelor vieții. Oamenii nordului umblă mult. „Mă popândesc”— spune maramureșeanul, înțelegând prin aceasta cum că viața cu ale ei îl cheamă spre un nu-știu-unde al zărit și că-i nevoit să se răspândească precum popândăul. Istoria l-a silit pe maramureșean să popândească mereu. Puterea lui n-a fost însă plecarea, ci întoarcerea. Între alții popândești: între ai tăi trăiești — vrea să spună vorba. Aiurea te răspândești precum popândăul; între lucrurile tale te aduni — acesta ar fi tâlcul. „Și dacă ești silit să popândești viața-ntreagă? — întreb, temându-mă de tâlcul aflat. „Nu-i bai!” — aflu. „Lucrurile tale și ai tăi nu-s numai în afară, sunt și-n cuget. Dacă sunt. Le porți cu tine, dacă le porți, viața-ntreagă.” Am învățat astfel, de la popândirea maramureșeană, permanența reîntoarcere la sinele propriu. Fac, deci, film, încercând să aflu care-s „lucrurile mele”, mult-puținul numai al meu, încercând să le deosebesc de lucrurile amăgitoare ale popândării atât de tentante și-atât de fastuoase deseori — încercând să mă reîntorc în mine, să caut puterea ce spune maramureșeanul — numai aici ar putea fi. Dacă este. E o încercare; nu întotdeauna și o reușită.
     Ce e Maramureșul pentru mine? Vorbele-s întotdeauna neîncăpătoare — aflu tot din Maramureș. Filmul meu Poartă spre vecin, și el neîncăpător, a fost doar un motto sau o concluzie a ceea ce este Maramureșul pentru mine: „O poartă de intrare în țară, în neam, în datină și dor, în civilizația și spiritualitatea românilor.” „O poartă, fără de care nu am fi noi înșine.” E mult? E puțin? Poate va fi mai mult în următorul film despre Maramureș, cel pe care îl încep în toamnă... sau poate în viitorul film...Maramureșenii au răbdare. Căci, continuau spusele filmului sus-numit: „Drumul — spre pretutindeni — de aici începe. Din poartă. Și tot aici se întoarce.”