​„Dreptate în lanțuri” – cronică de film

     „Fiecare are dreptatea lui. Eu cred în a mea” sună o replică rostită, într-a­devăr, cu mare credința de Pantelimon, alias Ovidiu Iuliu Moldovan. Parafrazând, cred că Dan Pița ar putea rosti oricând cu aceeași credință „Fiecare are cinematograful lui. Eu cred în cinematograful meu”. Cred, la rândul meu că Dreptate în lanțuri trebuie privit și în­țeles de la această stare de lucruri în sus. Dan Pița este regizorul care a trecut prin toate etapele de la „omul cu aparatul de fil­mat” la regizorul-laborator, un laborator ex­trem de bine utilat, de la înregistrare la interpretare, de la viața așa cum pare să fie, la viața așa cum este de fapt, de la gravitate, la joacă, joacă serioasă, în „legea filmului” — vezi Profetul, aurul și ardelenii. Schimbând mereu tonul, registrul, lumea filmului, obiec­tul interesului său artistic, el n-a făcut în tot acest timp decât să-și ascută instrumentele de lucru, să-și biciuiască sensibilitatea, într-o căutare neobosită și neobosibilă se vede a propriei ființe de cineast, de artist. Dreptate în lanțuri mi se pare un moment-demonstra­ție a ceea ce se întâmplă cu un artist care nu este dispus să se oprească la o formulă, chiar dacă acea formulă ar fi fost foarte si­gură. A unui artist pentru care fiecare vârf a însemnat începutul urcușului către alt vârf. În termeni banali, asta s-ar numi: nevoia de au­todepășire. În acest sens, vorbesc despre Dreptate în lanțuri ca despre un moment-de­monstrație-printre altele și de maturitate ar­tistica. Dar și demonstrație că se poate, încă o dată se poate. Se poate, ce? Se poate, de pildă, să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut și răzbătut aici ca și aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri; și asu­pra unui personaj extrem de bogat în rude de toate naționalitățile: justițiarul. În cazul de față, haiducul Pantelimon. Se mai poate, de­monstrează Dan Pița, să refuzi schemele si­gure, să reziști tentației de a face un film de acțiune, de palpit amor și omor, de spectacol exterior. Se poate, deci, să treci dincolo de coaja unui subiect și de coaja unui personaj și să pătrunzi calm și sigur — calmul și sigu­ranța sunt semne principale ale personalității regizorului — în substanța unui fenomen. Pantelimon, așa cum a fost reconstituit de scenariul lui Dan Pița și Mihai Stoian, nu mai este doar haiducul care „lua de la bogați și dădea la săraci”, el nu mai este „omul frate cu codrul”, el nu mai este doar bărbatul dârz și dur hotărât să-și facă dreptatea lui, el este o idee de dreptate, o dreptate anume, care smulge lanțurile ca să se poată împlini. Un personaj simbol. Extrem de receptiv la inten­ția regizorală. Ovidiu Iuliu Moldovan constru­iește personajul pe această stare. Privirile lui, gesturile, vorbele, chiar și cele de minimă importanță capătă greutatea specifică ideii și nu existenței de justițiar. Actor și regizor lucrează împreună, într-o înțelegere de invidiat, la înveșmântarea personajului în haina prețioasă a unui simbol. Încrâncenat sau oarecum senin, zâmbitor sau căzut în gândurile lui secrete, Pantelimonul lui Ovidiu Iuliu Moldovan este profund conștient de rostul lui pe lume, de greaua sarcină ce-i revine. Tot ce-l înconjoară, tot ce îl atinge capătă frisonul straniu al contactului cu un ceva greu de numit, posibil doar de intuit. Prezența lui este fascinantă. Prezența lui interzice gesturile comune, vulgarul, banalul, măruntul. Finalmente, existența fizică a haiducului nici nu mai contează. El este și nu este. Poterele îl urmăresc, dar nu-I prind. Tovarășii îl însoțesc, dar nu-I înțeleg. Soția îI așteaptă, dar nu crede în credința lui. Fosta iubită îI apără, dar nu știe pe cine apără. Procurorul îl, hărțuie cu dovezi, dar dovezile n-au suport real. Urmărit, încolțit și mereu scăpat, cine știe dacă nu și la urma urmelor, Pantelimon încetează să fie un om în carne și oase, el devine un mit. Iar de aici încolo — aici fiind foarte aproape, chiar în începutul filmului, acel cadru lung pe care se desfășoară genericul, stranie întrunire de întuneric și lumină, de înăuntru și afară care sugerează clar dar fără ostentație, factura neobișnuită a filmului, — de aici, deci, de la acea imagine a unui om întins, ca mort, ca pe o masă de disecție, regizorul își mărturisește intențiile, viziunea. Pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit, este clar că nu despre viața unui haiduc va fi vorba, nu despre un film de aventuri palpitante, ci despre o operație medicală. O radiografie. Radiografia unui mit. Spațiul acțiunii creat prin decorul lui Călin Papură are o concretețe ciudată, alunecoasă. Închisoarea este și nu este închisoare, ea poate fi o catacombă, ea poate fi un alt tărâm; locul în care Pantelimon este pregătit pentru proces seamănă cu un cabinet medical dezafectat, bătrâna care face injecția arată ca o deținută și ca o bătrână vrăjitoare în același timp; culoarul viu de funcționari prin care trece, nevăzut de noi, Pantelimon, capătă prin expresia oamenilor, o senzație de contact cu ceva misterios, greu de înțeles; sala tribunalului nu există decât prin chipurile oamenilor, condamnații, jurații, acuzatorul — un obiect de decor, o lampă care strâmbă gura procurorului în timp ce-și rostește acuzațiile strâmbe; drumul de întoarcere spre celulă arata ca un tunel — de ce nu al timpului?; spațiul celulei se dilata nefiresc — nefiresc pentru o pretenție de realism în direct; hanul este mai curând o hrubă des­chisa spre lume. Chiar natural se îmbibă de mister: o clădire în ruina, o grotă, un copac monstruos în alcătuirea lui solidă; un zid — de unde zid în pădure? — o scara, de unde scară... Clădirea în care piere Pante­limon are coloane și tronsoane și se prăbu­șește în serii lungi, ca doborâtă de un cata­clism, nu de un banal explozibil. Imaginea lui Vlad Păunescu — adjectivele sunt mărunte într-o încercare de a-i defini calitatea — arde, arde chiar în alb negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic imaginea lui Pantelimon se topește în lumina în timp ce își acuza acuzatorii, conclavul ofi­cialităților are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de luminare, iar gestul nesă­buit al secretarului, trasul perdelei, îi pro­voacă șefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc, uluitor, mai altfel decât oricând) o reacție de durere furioasă: întunericul nu suportă lu­mina; Guvernanta este îmbrăcată în alb, dar întoarcerea ei din lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este în­toarcerea în negru, în ud, în întunecime. Umbra și lumina se întâlnesc și se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-I potențează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoțește, ci precedă, sugerează, sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împletește cu sunetul, cu zgomotul, al unei uși de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele (coloana sonoră So­tir Caragață) sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, popu­late de sunete mărunte, reale, — un de greier, un cor de broaște, sfârâitul unor nări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. Realul și sensul lui mai îndepărtat se împletesc într-o rețea de stări și senzații ciudate, impo­sibil de destrămat. Avansând, cu pași înceți, dar siguri, pe calea aleasă, — pentru că este, clar este, o cale — regizorul construiește ca fascinat, destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care știe că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit sa intre în legendă. El supune acest destin tutu­ror pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sar­cina să-l trădeze; tovarășul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc și fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-I înțelege. Iu­bita care I-a trădat o dată, I-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulți, ridicol de mulți, aproape o armată și oricând și în orice clipă ar putea fi prins. Neîncreză­tor într-o schemă atât de clară, regizorul în­cepe să o distrugă ca pe un mecanism sortit eșecului artistic. Încet-încet, ceea ce părea de neclintit începe să se clatine: „Să nu o vinzi, spune Năstase (un Claudiu Bleontz, în stare de maturitate artistică, compa­rabil, ca forță, cu oricare mare nume tânăr al cinematografului mondial), să nu vinzi”, spune cel care avea rolul sa vândă, încredin­țându-i lui Ion rama de tablou, — spațiu deschis pentru orice imagine destinată să rămână. „Să nu vinzi” spune, cu o stranie pre­simțire, acel care a trăit tot timpul obsedat de spectrul trădării și s-a gândit tot timpul că moartea ar fi o scăpare. Iar acea ramă în flă­cări va încadra în final exact figura trădătoru­lui, figura lui Ion cel mult prea legat de viață, i de plăcerile ei mărunte, ca să aibă acces la ideea de sacrificiu și dreptul de a intra în mi­tologie. Iar acea imagine, Ion (Petre Nicolae într-un rol greu, greu dar înțeles până în stră­fundul ființei)” „înrămat” în flăcări, purificat prin foc, eliberează personajul de linia groasă a unui tip anume: trădătorul. Pantelimon în­suși este eliberat din schema justițiarului care a pierit făcând dreptate. După ce casa în care a fost înconjurat se prăbușește pâna la ultima cărămidă, după ce oficialitățile au ple­cat, convinse că „s-a terminat”, pe gheața ce­nușie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârșitul lui, silueta — și ea cenușie — de dincolo sau de dincoace de moarte a haidu­cului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanțe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în niciun fel.
     O asemenea citire a unui film despre un haiduc riscă să pară hazardată. Îmi asum ris­cul. Sigur că, exista și alte cai de abordare a filmului. Sigur că se poale vorbi despre profesionalism, despre talent, despre știința regizorului de a lucra cu actorii, despre cura­jul de a folosi actori peste care ochiul filmu­lui a trecut ușor — Alfred Demetriu, Sebastian Comănici, Ion Plăeșanu, despre curajul de a folosi necunoscuți încă, tineri actori - Ana Maria Călinescu, Maia lstodor. Sigur că s-ar putea spune pur și simplu: Dan Pița a atacat un gen ușor cu artileria grea. Sigur ca s-ar putea spune și mai simplu: Dreptate în lanțuri este un film foarte interesant. Dar ce păcat ar fi să cantonam acest moment important în viața unui regizor în zona aprecierilor de fiecare zi și de fiecare film.