Dincolo de argumentele estetice

     Sunt 4: trei ingineri chimişti şi un matematician. Colegi de studenţie în anii '65 - '70. Erau pe atunci tineri, frumoşi şi nebuni. Nonconformişti, fireşte. Mascota lor: fotografia lui Einstein scoţând limba omenirii. În boema cămăruţelor de student, inscripţii fixate din parcuri - "Nu rupeţi florile" - fotografii cu Beatles, corturi, rucsacuri, melonul lui Chaplin. Şi o mare sete de viaţă. Nimic nu pare a sta în calea celor care studiază chimia din pasiune, care visează să lucreze în cercetare, să ia premiul Nobel. Şi iată-i pe cei 4 peste 20 de ani: îmbătrâniţi înainte de vreme, trişti, resemnaţi, bolnavi.

     Iată, aşadar, iluziile anilor '65 - '70, aneantizate în timp. Gustul amar al unei generaţii ratate. Condiţia supravieţuirii: compromisul, complacerea în mediocritate şi anonimat, înămolirea. Aripi frânte înainte de zbor. Acceptarea unei realităţi monstruoase: haosul unei între­prinderi unde "ordinea şi curăţenia" ca­muflează incompetenţa, dezinteresul, turpitudinea. Un telefon sună mereu în gol printre cafelele aduse de secretare la inoperante "şedinţe operative", atotstăpânitor este păienjenişul de tranzacţii, menit a satisface doar orgolii şi interese personale. "Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind" leit motivul muzical al filmului se referă nu doar la "tinerii" protagonişti ci şi la alţi dezamăgiţi, cum ar fi cei doi geologi, soţ şi soţie, au lucrat în străinătate, chiar şi în Pamir, iar acum, pensionari insomniaci, bolnavi, se bucură că pot muri acasă, pe pământul ţării, chiar dacă aici nimeni nu le acordă consideraţia cuvenită. O lume muribundă (sugestia sanatoriului cu tratamente superficiale şi inutile), o lume pe marginea prăpastiei, o lume pe care filmul Sezonul pescăruşilor, în ciuda unor preţiozităţi şi naivităţi de construcţie şi de stil, o conturează cu pregnanţă, cu gravitate şi uneori cu umor (replica geologului "tinereţea învinge totul"), o lume care conţine suficiente întrebări pentru spectatorul din perioada post (sau pre?) revoluţionară cine sunt mulţi dintre "specialiştii" cu doctorate de azi? Câţi doctori ingineri au teze care s-ar cuveni anulate? Cât şi cum se mai poate recupera din generaţia iluziilor spulberate, resemnaţi înainte de a intra în luptă?

     Tensiunea existenţială a cuplului Carmen Galin - Dan Condurache, amorsând o acută problemă de ordin moral în etapa istorică de care zadarnic încercăm să ne despărţim râzând, face ca prima jurnătate a filmului să fie mai convingătoare decât cea de-a doua, unde regizorul alunecă - poate, nu chiar involuntar - în soluţii contrafăcute. Semnele unei realităţi socio-politice sunt însă mai puternice şi ele potenţează valoarea filmului - mai mult decât onorabil dincolo de discursul estetic. Nu cred că doar cercetarea ştiinţifică, în special în domeniul chimiei sau obţinerea ilicită a titlului de doctor inginer au fost tabuurile care au plasat filmul în zona interzisă, lăsându-l să zacă acolo şase ani. Mai neliniştitor pentru cenzori a fost poate semnalul de alarmă al unei întregi generaţii, din care face parte şi regizorul Nicolae Opriţescu. După un debut nesemnificativ (Vis de ianuarie) a urmat, după mulţi ani, doar acesta şi el blocat în drumul spre public. Apoi, tăcere. Câtă energie consumată în vizionări, audienţe, memorii...Reuşitele şi neîmplinirile filmului se pot discuta, aplicat, în contextul anului de producţie - 1984 - şi aici ar fi încă multe de spus. Un lucru e însă cert: semnele unei degradări morale, ale unei sufocante atmosfere din deceniile întunecate, se transmit spectatorului de astăzi, îndeosebi prin interpretarea de excepţie a câtorva din marii noştri actori: Carmen Galin, Dan Condurache, Gina Patrichi, Dorel Vişan, Ana Ciontea, Marcel Iureş. Niciodată n-a avut Carmen Galin o privire mai încărcată de disperarea unei existenţe îngenunchiate.