REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Destinaţia Mahmudia” – cronica de film


     Înainte de orice, trebuie salutată, cu acel amestec de admiraţie şi invidie din privirea oricărui pieton, aterizarea unui aviator printre scenariştii noştri. Nu e vorba de o aterizare forţată: scenaristul debutant, „la bază” pilot, Doru Davidovici, a mai publicat şi câteva cărţi de proză, iar pentru acest prim scenariu a apelat la formula „în colaborare”. În colabo­rare cu chiar regizorul filmului, documenta­rist cu experienţă, aflat la cel de-al treilea lungmetraj — Alexandru Boiangiu.
     Trebuie salutată şi buna intenţie a autorilor de a înnoi cadrul de desfăşurare al filmului nostru de actualitate. Printr-un lung travling înapoi, pe un aeroport, înaintează spre tine, în pas sportiv, silueta unui pilot, în timp ce cântecelul care înveleşte genericul comunica textual: „orice om ar vrea să zboare, sus, pe cerul tuturor!"
     În ciuda îmbietoarelor premize, nu urmează un film despre zbor, ci unul (în principiu) despre neputinţa de a zbura, despre obsesia zborului, despre „bruscarea unui destin”, despre schimbarea de mediu, despre readap­tare. În urma examenului medical, pilotul din film (după zece ani pe supersonice) se vede pus în situaţia de a fi „zburat” din zbor, pe motive obiective, grupate într-un fioros diag­nostic: distonie neuro-vegetativă. Ea, disto­nia, face ca de la un ditamai supersonic la un biet avion utilitar să nu fie decit un pas. Un pas cu „destinaţia Mahmudia”, unde aviatorul nostru, de dragul ideii de zbor, acceptă pica­jul şi pilotează prăfuitorul staţiunii agricole locale, înghiţind „tone de azotat” până la sfâr­şitul filmului, dar, ni se spune, nu şi al carie­rei, pentru că, glumeşte serios eroul: „mai bine mă car sănătos decât să rămân ofticos". La bordul avionului utilitar alintat cu compe­tenţă profesională „droaşcă-rablă-saco­şă-hârb-barabaftă-şandrama", pilotul survo­lează o lume de care până atunci, până la dis­tonia cu pricina, trăind la 25 km înălţime şi cu viteza de 2500 km/h, nu prea pare să fi avut habar.
     Aici, la Mahmudia, „în fundătura asta", află că „chestiunea nu e să trăieşti periculos, ci folositor”. Aşadar, pilotul nostru fertilizează ogoarele, iar în afara orelor de serviciu în­cearcă să-şi refacă viaţa personală, distrusă de fosta soacră, cum îi mărturiseşte el, la iarbă verde, domnişoarei Maria, căreia la în­ceput îi spune că ea e singura lumină din Mahmudia, iar după prima noapte de dra­goste îi spune: „avem şi riduri, şi patru fire de păr cărunt"... O poveste ataşantă, în sine. Dar în film?
     În film, remarci cu părere de rău că aşa-numitul „impact emoţional" nu se pro­duce. Lipsite de combustie internă, secven­ţele curg egal, monoton, omit accentele, eco­nomisesc decupările. Un singur fugar exem­plu de cadru îngheţat, din multele posibile: prima întâlnire dintre pilot şi tânărul mecanic e filmată în plan întreg, de la distanţa, de un­deva (de unde? de ce?) de sus, dialogul se revarsă abundent pe alături şi nici atunci când vocea unui personaj (pe care spectatorii înca nu l-au zărit) se prezintă: „Mă cheamă Muzet", aparatul nu-i fură o secundă chipul, ci rămâne departe, imobil, indiferent. Prin acumulare, un asemenea decupaj dă senzaţia globală de static, de rigid, de lungime, de mizsanscenă teatrală. De lipsă de ritm. Ceea ce implică şi imposibilitatea de a construi şi stăpâni timpul cinematografic. În plus, în ab­senţa unor detalii revelatoare, şi a unui plan secund substanţial (o vizită la bătăuşii de pe şlep şi o alta la cariera de calcar fiind prea puţin), întreaga Mahmudie apare depopulată (sau nu apare deloc). Şi de aici, senzaţia de artificialitate, ameliorată „ici şi colo, când şi când” printr-un import de sinceritate actori­cească: Eusebiu Ştefănescu, îngerul căzut, fi­gură de vultur, blonziu cu ochi albaştri, un „Iup de aer" căruia actorul i-a imprimat un ton ingenios, protejând replicile cu un strat de candoare dezarmantă, combinată cu iro­nie dură; sau Enikö Szilágyi, conturând natu­ral o atrăgătoare făptură, cât se poate de fe­minină; sau Lucian lancu, detaşqndu-se printr-un pitoresc personal; sau studentul Bogdan Stanoevici, jucând, cu vizibilă poftă, un discipol zglobiu, simpatic, teribilist.
     Ca să rămânem „în domeniu”: filmul pare sa se fi lansat în planor pentru o cursă potri­vită unui supersonic. Un zbor planat, agre­mentat de un fir melodic straniu, sugestiv, şi trecând nu atât „sus pe cerul tuturor”, cât printr-un hangar de tablă: slab luminat, cu cauciucuri şi saci claie peste grămadă, sau prin şlepuri negricioase... Un film care ar fi putut fi interesant.
(Cinema nr. 4, aprilie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru boiangiu, cronica de film, destinatia mahmudia film, eniko szilagyi, eugenia voda, eusebiu stefanescu

Opinii: