Cineaşti-scenografi: arh. Doru Bălăşoiu
Arhitectul Dodu Bălăşoiu, face parte din generaţia celor pentru care evenimentele, anterioare anilor '40 sunt «de epocă». Este generaţia născută în anii republicii, generaţie a cărei deviză a devenit firesc «totul e cu putinţă să fie realizat». Filmul nostru de ficţiune a oferit tânărului arhitect, înzestrat cu o impetuoasă dorinţă de muncă, terenul cum nu se poate mai potrivit pentru afirmarea acestei devize. În numai şase ani de la debutul său autonom ca scenograf (
Accident, 1976) şi până azi, Dodu Bălăşoiu a semnat scenografia pentru nu mai puţin de 12 filme (ultimele trei nu au avut încă premiera), concretizate în peste 600 de amenajări şi decoruri. «În acest răstimp nu am făcut pauză nicio zi», îţi spune cu un orgoliu nedisimulat, autorul lor, «cu excepţia celor şase luni de armată, unde până la urmă am făcut tot un film». (Este vorba de o comedie, un scurtmetraj,
Bilet de voie, pe teme ostăşeşti, la care a semnat regia, scenografia, montajul şi ilustraţia muzicală, având ca interpret pe
George Mihăiţă şi
Dan Condurache, şi ei în stagiu militar, iar la imagine pe Andrei Drăguşin şi la sunet pe
Horea Murgu.)
Pasiunea, ca şi specialitatea sa din anii studenţiei, restaurarea monumentelor istorice (disciplină deprinsă de la prof. arh. Grigore lonescu şi Grigore Curinschi, evocati cu recunoştinţă), i-au oferit cunoştinţele necesare îndrăznelii şi siguranţei debutului său în scenografie. Căci indiferent de tehnica de lucru a schiţelor de decor (pastă, colaj, peniţă, grafică clasică etc.), Bălăşoiu îşi concepe decorul ca pe un proiect de restaurare. Mi se pare cea mai nimerită caracterizare pentru reconstituirile: 1) Calea Victoriei între Capşa şi teatrul Cărăbuş, cu toate afişele inspirate din istoria teatrului de revistă (
Revanşa); 2) vechiul centru şi strada mare din Câmpulungul din timpul războiului 1916-1918, reamenajate după discuţii de reporter purtate cu octogenari originari ce-şi aminteau: «...aici a fost o farmacie, acolo o cafenea...» (
Ultima noapte de dragoste); 3) strada Academiei, hotelul Odeon, magazinul Lafayette, prefectura de poliţie (
Detaşamentul Concordia); 4) travestirea pieţii Bibescu Vodă de la poalele dealului Mitropoliei din capitală, în piaţa Unirii din laşi (
Ecaterina Teodoroiu); sau 5) trecând din plein air pe platou, exteriorul unui oraş olandez cu străzi, cîrciumă şi canale (
Cantemir).
Frenezia «restaurării» s-a extins şi asupra altor elemente de decor. În primul rând asupra mijloacelor de transport: locomotive, vagoane de cale ferată, automobilul din anii '30 au căpătat, prin adăugiri de coşuri, măşti de roţi, portiere — linia celor din 1916 (
Ecaterina Teodoroiu,
Ultima noapte de dragoste), un IMS a fost înveşmântat în carcasa tot de carton a unei maşini sanitare din aceeaşi vreme; alte trenuri au căpătat silueta acelor ce au traversat vestul îndepărtat la sfârşit de secol trecut (
Prietenii mei, indienii); o trăsură din anii '30 a fost reconstituită din câteva elemente disparate (
Ultima noapte...) sau un tramvai din zilele noastre a fost deschis, asemenea celor din trecut (
Revanşa). După restaurarea exterioarelor, Dodu Bălăşoiu a aplicat consecvent aceeaşi tehnică de lucru la interioare, restaurând, uneori din detalii existente, mobilier românesc şi turcesc medievel, de far-west din secolul trecut, secession european, ajungând firesc la proiectarea decorurilor contemporane. Obsedat de conceptul unităţii plastice a spectacolului, scenograful a devenit şi pictor de costume: de uniforme militare — româneşti, turceşti, ruseşti pe fronturile din 1877, 1916, 1944 (
Pentru patrie,
Ultima noapte,
Detaşamentul Concordia), de costume militare engleze, franceze din secolul XVIII, de costumele indienilor din Canada (
Prietenii mei indienii). Mereu în căutarea climatului şi a vestimentaţiei în care personajele să se simtă bine, Bălăşoiu a profitat de schimbările din scenariu (locotenentul lui Camil Petrescu este, în civilie, nu filozof, ci sculptor, ceea ce prilejuieşte decoratorului imaginarea atelierului din grădină, presărat cu chipuri de femei, redând obsesia ideii şi idealului de iubire al personajului) sau, alteori, a provocat asemenea schimbări pentru a câştiga mai mare libertate faţă de fundalul existenţei eroilor. Trecând de la un subiect şi de la un gen la altul, scenograful s-a complăcut întotdeauna să exprime epoca printr-o dublă faţă: modest împinsă pâna la sordid, pe de o parte, luxos supralicitată până la somptuos, pe de altă parte.
Numai o extremă autoexigenţă şi neprecupeţirea efortului depus nu ar fi fost de ajuns, dacă ar fi rămas neînsoţite de o neobosită dragoste de film. Tarkovski este autorul mult iubit, alături de Wajda, Forman, Polanski, Lotreanu, Coppola şi Fellini. Dar oricâte influenţe s-ar fi amalgamat în formarea universului său artistic, mai presus de ele stau colegii de breaslă din vechea generaţie. Ucenicia în teatru din anii studenţiei, în atelierul de scenograf al lui
Liviu Ciulei, pe lângă Dan Jitianu, sau în film, ucenicia pe lângă
Liviu Popa,
Marcel Bogos sau
Aureliu lonescu («Noua generaţie de scenografi nu este încă competitivă cu cei vechi»), debutul şi colaborarea la alte patru filme cu
Sergiu Nicolaescu au fost tot atâtea experienţe fundamentale. Realizând că oricât de interesant «un decor nu trebuie să fie vedetă», filmul rămânând, în orice condiţii, dependent de regie, de rezultatul de ansamblu, Dodu Bălăşoiu se arată capabil să înveţe continuu din întâlniri profesionale şi de viaţă, deopotrivă, arătând că nici imaginaţia, nici energia nu i-au diminuat luciditatea.