Alegerea distribuţiei pentru un viitor film începe să devină pentru cinematografia noastră o problemă la fel de importantă ca cea a scenariului ori a regiei. Regizorii au poposit mai des în sălile institutelor de teatru din Capitală şi Tg. Mureş şi rezultatele n-au întârziat să apară. Tinereţea a pătruns pe platourile de filmare aducând cu ea acel suflu de pasiune, acea efervescenţă care-i este specifică. Talent şi farmec, două cuvinte peste care uneori se trece prea uşor cu vederea, şi-au regăsit preţuirea binemeritată. Arta actorului de film şi-a câştigat astfel dreptul la comentarii mai substanţiale decât aprecierile standard făcute Ia sfârşit de cronici.
Ar trebui să începem cu debuturile din cea mai recentă premieră românească,
Străinul, dar suntem informaţi de redacţie că
un alt articol din acest număr se referă la jocul actorilor din acest film comentând pe larg interpretările lui
Ştefan Iordache,
Gheorghe Dinică şi
Şerban Cantacuzino, ca şi reapariţia mereu surprinzătoare prin noutate şi farmec a
Irinei Petrescu în rolul Soniei.
Către alte valenţe ale artei interpretative par a înclina
Ion Caramitru şi Mariana Pojar, cuplul foarte potrivit ales de regizorul Victor Iliu pentru filmul
Comoara din Vadul Vechi. Primul se profilează ca un actor apropiat tipurilor de eroi meditativi, fără a fi însă lipsit de capacitatea de a exprima stări dinamice (ceea ce şi face în filmul discutat); cea de a doua are o vioiciune stăpânită, o preferinţă pentru accentele grave, dramatice. Ambii tineri stăpânesc o rostire frumoasă a cuvântului, ceea ce desigur le va permite la viitoarele roluri să-şi îmbogăţească, în nuanţe, replica.
Adolescenţa nu este zugrăvită în filmele noastre artistice numai în momente de încordare, momente care solicită resursele tragice ale interpreţilor, ci şi în episoade unde liricul se împleteşte cu faptul cotidian. Eroinele din
La vârsta dragostei,
Casa neterminată sau
Anotimpuri obligă la mult firesc, la multă sinceritate. Autorii celor trei filme (
Francisc Munteanu,
Andrei Blaier şi
Savel Stiopul) au ştiut să găsească acele actriţe care să nu aibă doar calitatea de a fi „apariţii noi” pe ecran, ci să poată da viaţă unor personaje veridice.
Ana Széles (
La vârsta dragostei) are suavitatea, căldura, delicateţea pe care o cere eroina aflată la prima dragoste. Gesturile şi privirile ei nu arată cochetărie, ci sinceritate. Foarte aproape de gândurile şi sentimentele eroinei, Ana Széles aduce pe ecran un bun portret al adolescentei senine.
Valeria Seciu (
Casa neterminată) a fost pusă în faţa unui personaj mai complicat, care caută răspuns la întrebări fundamentale legate de tema fericirii. Chipul tinerei are adesea seriozitatea pe care o solicită întrebările grave, dar el ştie să poarte şi un zâmbet delicat, să exprime bucuria clipelor de destindere. Din păcate Magda Popovici, interpreta pe care a găsit-o Savel Stiopul pentru schiţa adolescentei („Incertitudini”), nu a ajuns la o trăire destul de convingătoare a rolului. Personajul din acest ultim film este lipsit de contururi precise datorită unei insuficiente mobilităţi a chipului şi a unor gesturi foarte puţin expresive ale actriţei.
În privinţa felului cum au fost jucaţi eroii, filmele amintite nu ne fac să reţinem realizări deosebit de valoroase. Şi Barbu Baranga (
La vârsta dragostei) şi Valeriu Săndulescu (
Casa neterminată) se dovedesc a fi lucrat destul de puţin asupra rolurilor date, mulţumindu-se să exprime doar exterior (în cazul celui dintâi) fie prea forţat (în cazul ultimului) stări sufleteşti care se cereau a fi oglindite cu mult mai mare intensitate. În jocul lui Cornel Dumitraş, partenerul Magdei Popovici din filmul
Anotimpuri, se constată o mimare a firescului şi o stereotipie a expresiei.
Comediile solicită hazul, receptivitatea la umor a interpretului. După mulţi ani în care, dincolo de talentul lui
Iurie Darie sau
Ion Dichiseanu comedia românească n-a mai descoperit nimic nou, iată că
Geo Saizescu ne-a oferit (în filmul
Un surâs în plină vară) revelaţia unui talent deosebit de sensibil la umorul popular —
Sebastian Papaiani. Deşi debutul acestui actor avusese loc, cu mult succes, în
Partea ta de vină, totuşi gama variată a posibilităţilor sale interpretative este pusă în valoare mai ales în ultimul său film. Papaiani are simţul poantei, stăpâneşte tehnica gestului semnificativ, caracterizant, ştie să atingă graniţa care desparte comicul de tragic. După un
Surâs în plină vară, Papaiani se dovedeşte un actor pregătit pentru orice gen de roluri la care ar fi solicitat de cinematografie. În acelaşi film, partenera sa, neprofesionista Florina Luican, nu aduce în afara acelei prospeţimi caracteristice tinereţii, o contribuţie suficientă la închegarea portretului Lioricăi; tinerei debutante îi lipseşte dezinvoltura şi ritmul pe care le solicită comedia.
Sunt actori sau actriţe pe care filmul artistic românesc i-a înregistrat în fugă, în roluri nu foarte valoroase, i-a uitat o vreme pentru a-i regăsi, mai întâi cu mirare apoi cu satisfacţie. Ne mulţumim cu un singur exemplu, cel al
Ilincăi Tomoroveanu. Am revăzut-o (după debutul din 1960, cu filmul
Mândrie) în realizarea lui
Horea Popescu Dragoste lungă de-o seară. Să se fi schimbat atât de mult de la un film la altul? Avem mai degrabă sentimentul că partitura dramatică care i s-a oferit de data asta spre interpretare i-a solicitat din plin calităţile artistice. Tânăra actriţă dovedeşte posibilitatea de a dezvălui, din priviri şi gesturi, frământările lăuntrice ale personajului, are spontaneitate, ştie să dea accente potrivite textului.
Filmele aflate în prezent pe platouri sau în exterioare (între care
Cartierul veseliei,
Şoseaua Nordului şi
Neamul Şoimărestilor) anunţă nume noi de interpreţi care pornesc pe drumul afirmării în cinematografie. Va fi bine dacă regizorii Studioului „Bucureşti” vor continua să-şi concentreze atenţia asupra tinerelor talente din institutele de teatru. Alături de maiştrii ai scenei şi ecranului românesc, studenţii şi absolvenţii acestor instituţii de cultură îşi vor face simţită participarea la mersul înainte al filmului românesc.
