Editura Meridiane a lansat în acest sfârșit de an o nouă colecție:
De la scenariu Ia film. Inițiativa merită salutată cu grabă și satisfacție din numeroase motive, primul fiind, după mine, legat de ideea de climat: ca să prospere arta cinematografică pretinde cultură cinematografică. Școala de film mult dorită are nevoie de fapte concrete, dar și de informație, de teorie, de dezbatere.
În afară de succesul propriu-zis, ce își poate dori mai mult un cineast, dacă nu acest dosar burdușit de radiografiile și tomografiile operei sale, operă a cărei condiție este quasi−perisabilitatea. Deocamdată. Adică până în momentul fixării ei pe casetă. O casetă care poate fi cumpărată de la librărie (?) precum o carte. Acest moment nu ni se pare prea îndepărtat, dar să fim drepți, chiar în condița ideală în care ai putea „să cumperi un film”, să-l vezi și să-l revezi accelerându-i, încetinindu-i ritmul, studiind imaginea în stop cadru — ce spectator poate vedea sau numai bănui partea nevăzută a aisbergului?
Ideea își îndoiește prețul (câte idei bune nu-și neutralizează valoarea când se materializează?) pentru că: 1. pornește de la un autor total (respectiv
Malvina Urșianu) și 2. pentru că acest prolog de colecție menit să fie și eșantion, a fost încredințat unuia dintre cei mai onești critici (respectiv
Roxana Pană).
Ce ne dezvăluie această carte frumoasă (mai întâi în sens fizic) care cuprinde un foarte bogat aparat, dichisit cu drag, pus în pagină cu eleganță, (și aici, dați-mi voie, ca răsturnând protocolul să numesc pe făptași: Coperta — loana Dragomirescu Mardare; Redactor ― cine altul? decât inepuizabila noastră Viorica Rozalia Matei; Tehnoredactor — Doina Elena Podaru).
Mai întâi, surpriza produsă de scenariu. Credeam că-l știu pe dinafară, dar iată că, din primul paragraf, când apare „botul mașinii”, când roțile se luptă cu noroiul (care noroi?) — textul trezește curiozitatea și, finalmente, te hăpăie. Scenariul, da, nu e nici gen, nici subgen literar, dar acest text — cum să-i spunem? prefațatoarea îi zice „ipoteză” — este și o palpitantă nuvelă.
Malvina Urșianu cumulează calitățile unui bun scenarist ale unui bun regizor, ea „știe să scrie și să descrie”. Dacă soarta ar fi aranjat altfel lucrurile ar fi fost, fără îndoiaIă, un scriitor în toată legea. Punctul său forte — o mărturisește singură și are dreptate — este portretul. Dar nu numai portretul individual ci și portretul colectiv, când zici portret colectiv zici frescă.
Printre candelabre de porțelan de Saxa, don juani tomnatici, fete „educate la călugărițe”, doamne „de lume” amatoare de bărbați cu „mușchi tartar”, domni zaharisiți — unul vrea să-și vândă cavoul de marmură de Carrara și Pentelic; se organizează tombole pentru soldați și patricienele depun pe tavă bijuterii false; se dansează conga, se cântă Carioca și Wagner; se „vizionează” jurnale de pe front cu aerul că, astfel, se participă la război; printre toți aceștia, cântăreața teutonă, fanatică, statuară, cu copilul arian în brațele-i vânjoase. Deși autoarea — după cum afirmă — pune mai puțin preț pe „story”, preocupându-se cu deosebire de stări de spirit. „Starea” antrenează „portretele” într-o mișcare comună în care găsim toate atu-urile unei bune povestiri.
Pentru că avem de-a face nu numai cu publicarea unui scenariu, ci, cum ziceam, cu alcătuirea unui adevărat dosar, avocata, Roxana Pană, adună cu acribie tot felul de probe: fișe de creație, bineînțeles, dar și mărturii mai speciale, de pildă o mostră de scenariu regizoral. Pentru necunoscătorii acestei scrieri împănată cu P.G., P.M. P.Ans., ca., u., u.c. pl. este, evident, un mod de alfabetizare. Pentru știutori este un mod de a înțelege fraza unui autor, stilul lui și deși nu de azi de ieri se știe că le style c'est l'homme, autoarea bine face când precizează cu atâta insistență că nu ea și-a ales stilul, ci stilul a ales-o pe ea. „El te ia în stăpânire ca un fatum”.
Preluând tehnica benzilor desenate, Roxana Pană alcătuiește pe bază de foto și replici o adevărată machetă a filmului întovărășită de note explicative și mărturisiri care deslușesc abrevierile sau modificările mai mult sau mai puțin importante (noroiul, finalul) intervenite în periplul de la hârtie la celuloid. Se explică opțiunile. De pildă opțiunea pentru o anume arhitectură, respectiv pentru opera marelui arhitect Octav Doicescu etc. Volumul conține un amplu evantai de comentarii, de „ecouri din presă”, citate din cronicile de întâmpinare, fragmente de mese rotunde, dar și segmente din articole de sinteză. Ca să susțină cauza „scenariului” — autoarea dosarului pornește pe urmele filmului și sub titlul „După aproape două decenii” adună mărturii de la cei mai importanți complici ai cineastei. Interpreți care nu se mulțumesc să vorbească despre rolurile lor; ei reconstituie chinurile și bucuriile facerii unui film și, mai ales, resorturile intime ale acestei faceri.
Miezul gravitează între doi poli.
Primul e studiul introductiv alcătuit de Roxana Pană după tehnica balzaciană. Mai întâi un vast plan general, o priveliște cinemascop menită să încadreze faptul de cultură într-o problematică: „O carieră a operei există, fără îndoială, în orice domeniu al artei. Cum stau lucrurile în cazul unui film?” Criticul constată din capul locului diferența specifică (pentru film „prima ediție este cea definitivă”) și pentru argumentare, așa cum ne-a obișnuit, pornește la drum de departe și numai însoțit de artileria grea (Mihai Ralea, André Bazin). Prin urmare ce înseamnă posteritate? Cine o asigură? Cum o asigură? Marele inițiator ne aduce aminte că „artistul e singur și publicul o umanitate”. Că publicul „generează și îmbogățește mereu opere de artă”, că puterea artistului nu e decât să ne dea un vas, „un vas pe care-I umplem și-l deșertăm mereu, de la generație la generație”. Treptat raza se micșorează. De la impactul istoric se trece la impactul individual. De la istoria propriu-zisă se trece la istoria artelor, apoi la istoria filmului, la istoria filmului de autor (de la Griffith la Godard). În sfârșit, ajungem în epicentru: «Malvina Urșianu s-a afirmat ca „autor total” încă de la debut».
Autoarea
Seratei a avut parte de mulți comentatori, dar nu-mi amintesc o analiză mai amplă, mai adecvată, și mai convingător afectivă decât acest studiu introductiv preocupat, deopotrivă, de încadrarea unei personalități artistice în timpul său și de revelarea specificului unui creator. Cu o fină inteligență dublată de o minuțiozitate benedictină, criticul decortichează nu numai un film care „s-a clasicizat”, ci o întreagă operă: teme obsesive și simțul ceremonialului, apetență pentru metaforă și simbol, dialogul cu tendință aforistică și duelul verbal, replicile−avertisment și exprimări sibilinice, simetria și contrastul structurii, personajul feminin (intelectualitate si singurătate) și personajele „care comunică între ele, subteran” întâlnindu-se la izvorul unui „portret generic”, aerul de monumentalitate, rigoarea geometrică și tendința spre sculpturalitate. Imagini−efigii și o viziune personală „fermă” și atât de autoritară încât „până și norii ascultă de indicațiile regizoarei”.
Analiza nu-i lipsită de un suflu polemic plin de civilitate (și de contra−argumente) la adresa susținătorilor unei „așa−zise teatralități din filmele Malvinei Urșianu”, ca și la adresa „unei așa−zise artificialități”. „Fidelitatea naturalistă îi este profund străină cineastei, căreia îi repugnă arta „biftecului” despre care vorbea Brâncuși. O pagină mai încolo Malvina Urșianu afirmă „cred că, de fapt, stilul meu de film este, dacă vreți, brâncușian”.
Cel de-al doilea pol îl reprezintă capitolul intitulat „Gânduri despre a șaptea artă”. Niciun rând nu ne este necunoscut, dar reunite ele apasă și mai evident contururile unui creator care știe să se explice și să explice ca nimeni altul. Ce explică? Explică o Poetică. Poetica sa, dar și mecanismul unei arte, dar și limbajul ei special, dar și alfabetul ei, dar și poncifele și prejudecățile din perimetrul ei. Un adevărat manual de inițiere. Și aici domnesc austeritatea, severitatea, simplitatea dorică, sagacitatea casantă, seriozitatea, refuzul ambiguității, preferința pentru platou. Refuzul „realismului primar”, speranța că decorul va pierde caracterul „adjectival”. Refuzul pitorescului, setea de afinitate electivă. Oroare de „prostul gust”. Demitizarea demitizărilor („nu pot fi combătute „în principiu „scările interioare”, „șemineurile” și nici chiar „telefoanele albe”). Deconspirare francă a unei experiențe care nu e „una printre altele”. Este experiența unui realizator marcat de cultură și de o exigență proverbială. Duelistă înnăscută autoarea folosește și aici o frază lapidară, tăioasă, fără drept de apel: „Credeți oare că în sinteza apei e mai important oxigenul decât hidrogenul?”; „Există căderi mai glorioase decât o victorie”; „Ignorantul nu are dreptate nici atunci când, din întâmplare, afirmă un adevăr”; „un film bun sau un film prost se face la fel de greu.”
Regizoarea dă sentimentul unei ființe puternice, radicale, invulnerabilă? Greșeală. Din când în când polemista lasă să se audă nu „vocea auctorială”, ci „la voix humaine”. Atunci intervine omeneasca îndoială, atunci se folosește cuvântul „probabil”. În asemenea împrejurări fraza se încarcă de intensitate emoțională. Confidența se apropie de ritualul unei seppuku. „Dacă trebuie să avem calitățile obligatorii unui creator, avem în mod firesc și defectele ce decurg, tot obligatoriu, din aceste calități. Suntem monomani, „subiectivi” și chiar egocentrici. Suntem bântuiți de trăirile noastre, cum mai putem avea sensibilități disponibile pentru ale altora? (...) Ne-putând judeca „rece” nu poți fi, probabil, nici prea obiectiv — dar nu noi împărțim dreptatea, pe lume — și în al treilea rând mi se pare că ceea ce fac eu într-un anume moment este lucrul cel mai important din cinematografie. De ce vi se pare „criminal” acest gând? Dacă nu aș crede asta, aș mai putea oare lucra, angajându-mi fiecare fibră și fiecare respirație în ce fac?”
Cum să nu te înclini în fața unor asemenea confidențe? Cum să socotești acest gând „criminal”?
Dar punct.
Important este că Malvina Urșianu împreună cu Roxana Pană și toți cei care s-au alăturat ne-au dat posibilitatea ca o foarte necesară colecție să apară și să facă primul pas apăsat și cu piciorul drept.
Așteptam pe curând noi scenarii, pentru că cinematografia noastră a avut nu foarte multe, dar a avut un stoc de scenarii bune și foarte bune.
