Desigur, nu la comedii. Ci la filmele serioase, la drame, tragedii, filme de groază și alte asemenea. Constat de foarte multă vreme că în sălile de cinema, oamenii abia așteaptă să râdă din orice. De la chițăieli timide până la hohote dezlănțuite taman când pe ecran nimic nu e de râs.
Am fost deunăzi la o premieră de gală -
Câini de
Bogdan Mirică. O sală plină ochi cu multă lume din breaslă și cu invitații lor. Teoretic oameni avizați și duși la cinema.
Câini este un film bun și dur. Bine scris, bine regizat, bine jucat, cu o tensiune construită și condusă cu pricepere, un debut regizoral remarcabil. Până la un moment dat sala părea pătrunsă de gravitatea situațiilor de pe ecran, când deodată, în spatele meu, două doamne au dat semnalul râsului. Tocmai ce
Dragoș Bucur îl pusese la pământ pe
Constantin Cojocaru îl bătea cu furie și îl strângea de gât scoțându-i ochii din orbite. La replica lui
Geo Visu “Dacă ești deștept nu fii prost” hohotele s-au întețit. Când frumoasa
Raluca Aprodu s-a ridicat din foișorul unde citea o carte pentru a-l întâmpina pe maleficul
Vlad Ivanov niște domni cu glas baritonal au râs probabil cu un subînțeles știut numai de ei. Și mai rău, când același Ivanov i-a zdrobit capul cu ciocanul lui
Costel Cașcaval împroşcând mașina cu sânge și creieri, bucuria a fost generală.
Zău dacă înțeleg!? Să fie o defulare a unor instincte neguroase? O incapacitate de a înțelege ceea ce se întâmplă pe ecran? O dorință de a vedea numai comedii și o negare a altor genuri? Să fie proastă creștere? Sinceră să fiu, accept mai lesne reacția golănească “pup-o, bă!“ la scenele mai deochiate din alte filme.
Aș avea nevoie de un specialist în mecanica râsului precum filosoful Henri Bergson ca să-mi explice și mie ce se petrece în mintea unor spectatori, din păcate din ce în ce mai mulți.
