Legenda spune că, undeva în 1994, după lansarea lui „
Pulp Fiction”, s-a produs o simbioză ireversibilă între cinemaul de artă și cinemaul de duzină, considerat multă vreme nefrecventabil de către
viitorii cineaști de pe băncile școlilor de film din întreaga lume. Tot atunci pretențiozitatea cinemaului canonizat a fost pusă pe post de opritor de ușă, iar înăuntru au pășit proscrișii.
La scurt timp, au început să apară scurtmetraje în care protagoniști atipici, de regulă infractori, criminali sau găinari urbani țineau monologuri încărcate, se plimbau cu mașina, vorbeau despre subiecte aparent triviale și priveau conținuți înspre portbagaje, către victimele lor. Cinismul postmodern se împletea cu comedia neagră și aducea spectatorilor sânge, sex, droguri, bătăi, cadavre, marginali și obiecte misterioase, nevăzute și pline de valoare.
Premiera săptămânii acesteia la
cinepub.ro, „
Datoria” de Andrei Redinciuc, se prea poate să fie un nepot rătăcit al acestei tradiții, care a oferit de-a lungul timpului un format de expresie acelor cineaști doritori să-și pună în joc istețimea și spiritul inventiv pentru a încerca să-și egaleze maestrul. Metoda e în aparență simplă: pui personajele într-o situație dificilă și le lași să scape în altele și mai dificile. Iar în acest scurtmetraj e rândul lui Sile și Fane, doi băieți care pare că au crescut în cartier, deși nu neapărat pe stradă, să-și arate forțele. Cei doi trebuie să-i plătească o datorie unui cămătar. Neavând banii, încearcă să fure un obiect misterios și valoros din casa unei cunoștințe, sperând să-l poată vinde pentru a plăti datoria. Periplul e amplificat de nepriceperea lor și de întâlnirile nefaste cu victime care se dovedesc a fi agresori mai pricepuți, blânzi ofițeri ai legii și găști care îi pun la respect.
În „
Datoria” personajele lui Redinciuc nu sunt îndrăgostite de propriile lor cuvinte, nu vorbesc decât dacă negociază planuri sau dacă se admonestează reciproc și astfel sunt reduși la suma incompetenței lor. Paradoxal, un film despre prietenie, în care epilogul leagă melancolic, într-un peisaj perfect de toamnă, o temă care se întrevede cu greu, fiind obscurizată de dorința de a se dovedi prin acțiune.
