Dovezi din ce în ce mai numeroase converg spre a indica în marele actor român Aristide Demetriade figura centrală a începuturilor filmului românesc. L-am văzut, astfel, ca autor al unei originale concepții filmice în realizarea „proiecțiunilor” lui „Înșir-te Mărgărite”, l-am urmărit lucrând la variantele succesive ale
Independenței României. Dorim acum să ne ocupăm de un alt moment reprezentativ pentru personalitatea de cineast a lui Demetriade, cel al realizării filmului
Oțelul răzbună.
Însăși povestea redescoperirii acestui film este puțin obișnuită. În 1985 s-a prezentat la A.N.F. bătrânul profesor Gh. Arion care susținea că în vara anului 1913 ar fi pus la îndemâna a doi „cinematografiști” francezi (recomandați de Mărioara Voiculescu) suma de opt mii de lei pentru a realiza un film. La indicațiile sale, cercetătorii au descoperit într-adevăr, într-un imobil din Balotești o bobină de peliculă care dura doar un minut, în care dr. Ion Cantacuzino a identificat un fragment din filmul
Oțelul răzbună anunțat în presă ca turnat „sub conducerea lui Aristide Demetriade”. Cât despre cei doi francezi, s-a considerat că ei erau operatorii Franck Daniau și Alphonse Chagny, rămași fără lucru, după suspendarea bruscă a contractului lor cu Leon Popescu. Pe baza relatărilor din presă, s-a putut stabili că filmul realizat constituia o melodramă pe suportul palpitantei aventuri în stil american care urmează:
Inginerii Radu Corbea (Aristide Dematriade) și Mihai Grozea (M. Tancovici Cosmin) și-o dispută pe frumoasa Marieta (Mărioara Cinski), fiica labricantului Matei Daiu (Romald Bulfinski). În acest duel Radu Corbea lasă de o parte orice scrupule și pune la cale un accident de tren în care rivalul său și-ar pierde viața. Printr-o „fericită întâmplare”, tocmai în acel moment, Marietta face o plimbare cu avionul unui prieten și, având privirea ageră, îl surprinde pe Corbea demontând șinele. Urma un montaj alternat, senzațională urmărire a la Griffith, între tren, automobil și avion și, în ultima clipa, accidentul era evitat.
Povestirea pare azi naivă, dar
Judith din Bethulla sau
Fantomas nu ne apar mai puțin desuete ca tramă narativă. Ceea ce ne interesează aici, infinit mai mult, e facultatea regizorului Demetriade de a intui, rapid, specificul cinematografic. Primul lucru care na atrage atenția în fragmentul regăsit este conciziunea planului. De unde în
Independența României tablourile măsurau, în medie, frecare, 30 metri, aici cele trei cadre redescoperite totalizează o lungime de 24 de metri. Ele înfățișează un moment în care personajele părăsesc masa din sufragerie (filmare de platou) pentru a ieși în fața conacului lui Daiu (filmare la Bufetul de la Șosea) și a înainta apoi în curtea în care a aterizat prietenul casei, aviatorul (de fapt, terenul aeroportului Băneasa). Cum vedem, ca și în „Înșir-te, Mărgarite”, Demetriade sintetizează noi geografii cinematografice creând, prin intermediu montajului, locuri care nu exista decât în filmul său, contrar unității spațiale a „tabloului” ce caracteriza
Independența României.
Mai mult decât atât, profesorul Arion își amintea cum, împins de paupertatea devizului (ce însemnau 8.000 lei pe lângă patru sute de mii cât costase
Independența României?) Demetriade împletise în țesătura montajului fragmente dintr-un documentar american înfățișând o spectaculoasă exploatare forestieră. Aceste inserții constituie încă o dovadă a supleței concepției de montaj pe care o dobândise — în 1913! — Demetriade, cineastul. Probleme din cele mai dificile erau create și de spectaculoasa întrecere între cele mai moderne mijloace de comunicație ale timpului trenul, automobilul și chiar avionul care trebuiau „aranjate”, practic, fără acoperire financiară. Dacă pilotul Andrei Popovici putea „juca" in propriul său aparat, din pură sportivitate, trenului — amintea profesorul Arion — pur și simplu i-a fost întinsă o cursă. Organizatorii filmării au instalat o petarda pe calea ferată București—Ploiești, aproape de Buftea (presimțind, probabil, de unde avea să bata vintul înnoitor al cinematografiei noastre) pe care, la trecerea personalului, au făcut-o sa explodeze forțându-i oprirea. Postați într-un tufiș, n-au mai avut decât să filmeze, într-un „cine-veritism” avant la lettre, coborârea în panică a pasagerilor și mecanicilor, cu adevărat speriați de explozie...
Cine mânuia însă aparatul de filmat? Profesorul Arion vorbea de doi francezi și istoricii noștri au crezut ca era vorba de Daniau și Chagny, operatorii aduși în tară de Leon Popescu. Prezența lui Daniau se verifică printr-o scrisoare trimisă imediat după premiera filmului
Oțelul răzbună lui Demetriade. Într-un mesaj destul de lung pe care n-avem spațiu să-l reproducem aici, Daniau nu pomenește, însă, un cuvânt de Chagny. În schimb, presa timpului semnata printre realizatorii
Oțelului, prezența unui alt francez, căruia „Rampa” din 14 decembrie 1913 îi publică chiar fotografia. E vorba de actorul Jack Bill care apăruse, de fapt, încă din iulie 1913, la „Grădina Teatrului” ca interpret al unui scheci, „noutate mondială pe scenă și pe pânză cinematografică” cum anunțau ziarele. După premiera
Oțelului răzbună, Jack Bill îi scrie și el, de la Paris, lui Demetriade și această scrisoare din 27 decembrie 1913 pare să indice încă un titlu pentru filmografia Aristide Demetriade.
„Stimate domnule Demetriade — scrie Bill — n-am putut să-mi iau adio și să vă mulțumesc cum aș fi dorit, înaintea plecării mele din București... Dar nu voi uita prețioasa colaborare pe care mi-ați acordat-o pentru acest eseu. Sper că ea n-a fost decât un început și ca nu peste multă vreme vom putea realiza alte lucruri mai importante și frumoase.”
Remarcăm din scrisoare că Bill îi mulțumește lui Demetriade „pentru ajutorul acordat la acest eseu”. Nu putea fi vorba de
Oțelul răzbună, deoarece Bill fusese ceI care-I ajutase pe Demetriade ca actor și chiar ca asistent de regie (după afirmațiile notei din „Rampa”). Și atunci? Nu cumva la scheciul comic din august 1913 va fi colaborat marele actor? Și cum? Ușurându-i, prin relațiile sale, filmarea, sau ca regizor care prefera să-și păstreze anonimatul, aplicând experiența „noutății mondiale pe scenă și pe pânza cinematografică” dobândită cu doi ani înainte la „proiecțiunile electrice” pentru
Înșir-te mărgărite? Textul scrisorii regăsite abia acum ne îndrituiește să presupunem că
Scheciul cu Jack Bill a fost cel de-al treilea film scris și realizat de Demetriade, înaintea
Oțelul răzbună. Deși după triumful cu
Hamlet era absorbit de o tumultuoasă activitate pe scena „Naționalului” (reluase „Vlaicu-Vodă” și repetă de Kirițescu și „Akim” de Eftimiu) Demetriade găsea rezerve de timp și energie pentru a continua să-și exercite vocația de cineast. Datorită lui, în acel an 1913, cinematograful românesc înscria încă un pas spre specificitate filmică și reducerea decalajului în raport cu școlile cinematografice străine:
Oțelul răzbună.