LEGEA
La început a fost Legea. Adică Legea cinematografiei pe care am aşteptat-o ani de zile, de pe când eram student, şi căreia acum i-aş spune legea lui Gabrea. Sper să rămână aşa, ca în matematică sau fizică, „Legea lui Gabrea”, pentru că Radu Gabrea merită asta. Tot atunci a avut curajul şi Velvet Moraru să se gândească la a face un film. Pentru mine a fost provocator faptul că, aşa cum ştiam că se întâmplă la case mai mari, Producătorul vine cu ideea şi scenaristul/regizorul e „angajat” să o pună în practică. Ca la americani. Pot să spun că sub semnul acestei preexistenţe a producătorului s-a lucrat tot filmul, toate deciziile importante s-au luat împreună. Şi nu e rău.
POVESTEA
Velvet citise în anii ’80 cartea lui Tecuceanu „Căpitanul Apostolescu şi…”, cazul cu pricina. Fireşte, romanţată un pic, însă interesant era că acolo „criminalul”, adică taximetristul, era înfierat după toate regulile propagandei comuniste. După ’89, Tecuceanu a republicat cartea adăugând (cinste lui!) într-o adenda explicaţiile de rigoare, cum a fost „construit” cazul şi cum s-a ajuns nu la o greşeală judiciară ci la o înscenare în toată regula. De aceea s-a hotărât Velvet că subiectul e interesant şi de aceea, după ce mi l-a propus, am simţit şi eu că merită. De ce în numele unui „adevăr” mare şi abstract, „cea mai bună orânduire”, era strivit adevărul „mic” al unui om, viaţa lui?
TENEBRELE
Aşa am ajuns la arhiva tribunalului, un subsol lugubru. M-am cufundat zile în şir într-un vraf mare de dosare, am retrăit pas cu pas, proces verbal cu proces verbal, interogatoriu cu interogatoriu, o poveste cu iz de anii ’70, vremea copilăriei mele, dar sinistră, terifiantă. Vedeam cu ochii minţii o lume aşa cum o ţineam eu minte, cu pantaloni evazaţi, „Mondial” la radio, emisiuni cu Toma Caragiu, magazine „OCL Alimentara” pline de caşcaval şi salam de Sibiu; o lume aşezată, îndestulată, veselă, care depăşise aparent coşmarul obsedantului deceniu. În spatele acestei aparenţe însă minciună, tortură, groază.
OAMENII
Iunie 1999. Am primit banii de producţie. De acum, toate ideile, viziunile, notaţiile pe un colţ de şerveţel la cârciuma din colţ, trebuie să se transforme în film. Adică în oameni. Pe de o parte actorii - „materialul” nostru de lucru (nu pelicula, cum ar crede unii) - pe de altă parte echipa. Întâi, „cel rău”. N-am nici un fel de dubii: Gheorghe Dinică. Un pic de frică: oare îi va plăcea scenariul, oare va putea un „tânăr zevzec” să lucreze cu un monstru sacru, oare personajul va fi aproape de ce mi-am imaginat eu sau va fi tras spre altul, foarte diferit? La toate întrebările astea primesc foarte repede răspunsuri pozitive. Gheorghe Dinică, un uriaş actor. Şi pentru faptul că nu se prevalează de ecartul de vârstă şi experienţă. La „cel bun”, de la început „cădem” cu Velvet pe acelaşi om, Marius Stănescu. Sunt prieteni care ne spun că nu e genul expansiv, golan, şmecher, şi nu prea-l crezi ca şofer de taxi. La prima discuţie ne lămurim că poate fi chiar aşa şi ştim că el va fi. Să facem totuşi probe. Facem probe, văd mulţi buni, decidem: Marius Stănescu. De ce am mai făcut probe? De-aia, că sunt ardelean, ca să nu elimin nici o posibilitate. Da’ uite că sunt ardelean deştept, Marius a fost extraordinar, de la început până la sfârşit. Apoi, ceilalţi. Coca Bloos, Gheorghe Visu, Mihai Dinvale, Alexandru Bindea, Cristian Motriuc, Emil Hoştină, fiecare personaj devine pe rând viu, începe să aibă chip, n-am nici o îndoială cu ei. Pe Clara Vodă o ştiam din şcoală, îmi părea veselă, frumuşică şi sprinţară. Cum să fie fata de la sat, soţie (prea) credincioasă, o mamă care să treacă printr-o tragedie teribilă fără să cedeze de la adevărul ei? (Interesant e la Clara că tocmai atunci a devenit mamă) Şi surpriză, la probe e foarte bună. Deci, Clara. Valentin Uritescu a fost grozav, a acceptat un rol mic care până la final a devenit şi mai mic. (Mă simt teribil de norocos, un actor aşa mare - mă şi mustră conştiinţa că n-am făcut mai mult acolo, la personajul lui). Apoi, problemă mare. Cine va juca pe psihopat, criminalul adevărat? Convocăm oameni, mulţi buni, în ultima clipă îmi amintesc de un coleg de facultate pe care l-am văzut într-un scurt metraj, hai să-l chemăm. La probe, ca şi cu ceilalţi, sunt un pic dezorientat: cum trebuie jucat un nebun, dar nu la prima mână? Singura certitudine că trebuie să pară totuşi normal (la toţi criminalii psihopaţi au existat revelaţiile terifiate ale cunoscuţilor, cum, tocmai el?) Proba mă lămureşte imediat: el e acela. Actorul Lucian Ifrim. O să mai auzim multe de el, am certitudinea asta. Cu victima din film e mai complicat. Trebuie să fie frumoasă şi n-are partitură prea întinsă şi başca trebuie să fie violată (în film, fireşte). Studente frumoase de la actorie se perindă, refuză pe rând toate. Unele că rolul e prea mic, altele că nu vor să fie violate nici măcar în poveste, una că i se va tăia capul (apare mulajul în film) şi că asta e sinistru şi de rău augur. Partea proastă că trece timpul şi trebuie făcut mulajul capului, chestie care durează, şi eu n-am încă actriţa; încep să fac compromisuri la „să fie foarte frumoasă”. Nimic, nu acceptă nimeni, ştacheta mea coboară zilnic. Şi cu o zi înainte de termenul limită, ajungem dintr-o prospecţie obosiţi la sediu şi acolo dau nas în nas cu o proaspătă absolventă de liceu, au chemat-o printr-o agenţie de modele. E deşteaptă, e mai mult decât frumoasă (ca în gramatică, „mai mult ca perfectul”) şi vrea să joace în film. Cum o cheamă? Alexandra.
Sunt sigur că am uitat să pomenesc aici actori care au jucat în film şi încă şi mai mulţi care nu au jucat dar au venit la probe. Îmi cer iertare şi le mulţumesc la toţi. Totuşi, mai zic de Valentin Popescu care mi-e drag şi care a filmat jumătate din film şi apoi partitura lui a fost sacrificată în meandrele concretului.
ECHIPA
Se apropie cu paşi mari prima zi de filmare, e încă mult de lucru. Cu Alexandru Solomon, Alecu, ne ştim deja toate ticurile, problemele, mărcile de bere şi/sau de ciocolată preferate. De trei luni suntem zilnic mai mult împreună decât fiecare cu familia lui. Aşa şi trebuie să fie, cred eu, relaţia cu operatorul. E bine că pot să-mi alung toate incertitudinile (multe!) când e lângă mine. Nu ştiu încă cum va fi filmarea (debutant, de!) dar ştiu că va fi Alecu acolo. După amiaza, discuţii cu Svetlana Mihăilescu, îmi mai arată câteva costume. Îmi plac toate, deja mă simt în anii ’70, îmi place teribil simţul ei cromatic. Mă mustră un pic conştiinţa că furat de nesfârşitele prospecţii (o groază de locaţii!) nu ne-am întâlnit foarte des. Mă consolez cu certitudinea pe care mi-a indus-o că a înţeles exact ce trebuie, n-a existat aproape nici o părere divergentă. La scenografie, stăm bine cu locurile, ţinând cont de complexitatea cantitativă şi calitativă (film de epocă!) a problemei. Dar am umblat teribil de mult, ce greu e să mai găseşti colţuri de Bucureşti fără reclame sau tarabe! Mă înţeleg bine cu Lucian Nicolau, scenograful. E adevărat, mai târziu lucrurile s-au complicat şi am avut un film cu trei scenografi şi nu împreună ci succesiv. E şi asta o performanţă dar deloc dorită. După Lucian Nicolau a fost Mihnea Tăutu şi spre final Călin Papură dar deja prea spre final. Era bine dacă era Călin de la început. În schimb, Dana Roşanu a machiat de la început până la sfârşit şi prezenţa ei, discretă şi eficientă, a fost una din cele mai profesionale. Urechea filmului a fost Andrei Pap, un veteran al sunetului. Deşi e diferenţă mare de vârstă ne-am înţeles bine (şi nu cred că din cauza gustului identic în materie de palincă de peste Carpaţi!). Are o tinereţe şi o dinamică pe care la filmare aveam să le resimt ca decisive şi tonice. Din păcate, din motive care nu ţin de nici unul din noi, nu el avea să încheie sunetul filmului. Partea bună a lucrurilor e că aşa am terminat sonorizarea cu Dana Bunescu, implicată şi ambiţioasă (cum a fost şi ca asistentă de regie!). Dacă era după ea, făcea şi montajul filmului. Da’ nu era loc pentru că l-a făcut Melania Oproiu, alături de care am crescut „în montaj” toată generaţia noastră de studenţi la regie. Făcând salturi în timp, „flash forward”, cam în perioada filmărilor l-am cunoscut pe Cristi Tarnoveţchi şi el, fără să vadă nici un material filmat, a compus câteva teme muzicale. Mi-au plăcut şi urma să ne întâlnim după filmări. Aşa a şi fost dar după mai mulţi ani. Deci, iată oamenii. (O parte doar!)
FILMĂRILE
O lună şi jumătate în care nu mai trăieşti ci doar filmezi. De povestit ar fi multe, un roman întreg, dar ar trebui să fac şedinţe de hipnoză ca să le pot înşira aerisit, frumos.
BANII
N-au fost. Destui.
DEZASTRUL
După trei sferturi din film turnat, nu mai avem bani. Ne oprim, nu ştim pentru cât timp. Aveau să fie mai bine de doi ani. Şi pentru filmul iniţial, n-avea să mai fie niciodată.
RENAŞTEREA
În anul de graţie 2002 apare ideea de a depăşi blocajul financiar filmând în locul secvenţelor care lipsesc alte secvenţe, justificate a fi pe video. Asta pentru că mulţumită Fundaţiei Arte Vizuale (FAV, pentru prieteni) puteam beneficia de o cameră video pe ochi frumoşi. Deci, s-a rescris scenariul. Adică s-a rearanjat ceea ce era deja filmat şi s-au introdus acele secvenţe noi, pe video. Din păcate unele filoane ale poveştii au trebuit să cadă pentru că nu se mai puteau continua şi chiar îmi pare rău, s-au făcut chestii faine acolo, cu actori mari. Din fericire, aşa au apărut două personaje noi, studenţii la film care fac un documentar despre subiectul nostru. În speţă actorii Simona Popescu şi Răzvan… Ce mi-a plăcut a fost „tricotajul” noilor legături care apar între secvenţe şi potenţialul mare de variante posibile (cu reversul că fiecare din echipă avea părerea lui despre cum trebuie aranjat „mozaicul”…). Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că semnificaţia filmului se putea înbogăţi şi, sincer vorbind, şi eu judec alfel problemele din film decât le judecam acum aproape patru ani (când am scris primul scenariu). Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost să nu-i arăt pe cei doi tineri studenţi la film, păstrând convenţia unui material filmat documentar de ei, şi să inventez o situaţie în final pentru ca să-i putem vedea totuşi.
Ceea ce sper să placă şi spectatorilor.
