Cartea de faţă îşi propune să fie un portret în mişcare al filmului românesc, după 1985. Un deceniu din care istoriile mileniului următor vor reţine, probabil, cel mult un paragraf, câteva nume, două-trei titluri (nu se poate spune cu precizie care anume: pariul cu timpul e chiar mai complicat decât pariul cu agricultura). Pariul pentru care optez: peisajul cinematografic al acestor ani va rămâne dominat de operele a doi cineaşti:
Lucian Pintilie şi
Mircea Daneliuc. Între cei doi masivi muntoşi se desfăşoară şi un relief ondulat-accidentat, cu vârfuri şi pante abrupte, dar, mai ales, multă câmpie…
Un deceniu fracturat. Decembrie ‘89, şi iată „cinematografia socialistă planificată” devenind cinematografie democratic-haotică! Şi iată privitorul obligat să recunoască, cu amărăciune, cât de bine reflectă lumea cea mică a cinematografiei — cu criza ei economică, cu criza ei morală —, lumea noastră cea mare; şi cum, uneori, libertatea nu funcţionează decât ca un handicap în plus; şi cum, azi, problema supravieţuirii filmului românesc se pune în termeni din ce în ce mai dramatici.
O constantă: ieri, ca şi azi, înainte, ca şi acum, orice realizare de ţinută în cinematografia noastră a presupus şi presupune un şir de bătălii cu mereu alte mori de vânt, un şir de sacrificii nebănuite de marele public.
Viziunea caleidoscopică a cărţii nu are, fireşte, ambiţiile de exhaustivitate ale unui dicţionar sau ale unei istorii. Culegerea de cronici şi articole (polarizate în jurul unor nuclee de interes, cu modificarea continuă a unghiului şi perspectivei), instantaneele critice — la filme de cele mai diverse calibre — vor să contureze, împreună, fizionomia cinematografică a unui timp, să capteze ceva din sunetul şi din culoarea epocii.
Cronicile din acest volum nu ar fi existat fără sprijinul a doi autori de reviste care, într-o vreme când nu era deloc uşor să tipăreşti, oricât de învăIuit, un diagnostic corect, le-au publicat mereu cu o complicitate generoasă: George Ivaşcu, directorul
României literare, şi lon Cristoiu, redactorul şef al
Suplimentului literar-artistic al Scânteii tineretului...
Cât despre perioada post-revoluţionară, existenţa majorităţii articolelor apărute în
România Iiterară se datorează lui Nicolae Manolescu, care a continuat, imperios, să-i ceară „scrierea temelor” unui cronicar din ce în ce mai adânc convins de inutilitatea meseriei sale.
Până la urmă, aşa se explică apariţia acestei cărţi. Ca un lux absurd. Ca o privire — interogativă — înapoi. Ca un gând colegial către toţi cei care şi-au trăit viaţa lucrând filme româneşti. Bune, proaste, aşa cum au fost, viaţa lor s-a consumat în — şi pentru — ele. Un fel de „în căutarea timpului pierdut” — al meu, al lor — în cinematografie.
