Cum s-a născut romanul „Pădurea spânzuraţilor”

     În iulie 1914, majoritatea ţăriIor europene sunt târâte în conflagraţia armelor şi nevoite să decreteze mobilizarea generală.
     Spre deosebire de alte state, bicefala Împărăţie Habsburgică adună sub arme un conglomerat de naţionalităţi, consecinţă logică a faptului că statul hibrid era constituit prin subjugarea atâtor naţiuni deosebite.
     În aceste împrejurări nu se ţinea seama că cei înrolaţi cu forţa aveau să lupte contra unui inamic ce în realitate aspira, tocmai, să-l elibereze. În fapt, idealul lor cu idealul celor de dincolo — ale fraţilor de acelaşi sânge — erau identice şi se confundau.
     Rând pe rând cehi, croaţi, italieni, ruteni, români au fost deghizaţi în militari austro-ungari şi trimişi să combată iniţial — din prudenţă şi calcul militar — pe fronturi în general fără contingenţă cu naţionalitatea respectivă. Ulterior însă, când succesul efemer sau deruta iremediabilă impuneau adoptarea altor criterii, erau azvârliţi în foc, fără a se mai ţine seama de niciun considerent moral, politic sau militar, împotriva fraţilor lor.
     În Transilvania a fost recrutat un însemnat procent de mobilizaţi. Din toate ungherele munţilor şi întinsurile plaiurilor, floarea populaţiei subjugate era constrânsă să răspundă — vrând nevrând — la chemarea funestă a goarnelor imperiale.
     Aşa se explică că în prima parte a războiului mulţi vlăstari români au luptat şi murit în numele unei cauze nedrepte şi străine de imboldurile lor sufleteşti, în special pe fronturile din Galiţia şi Serbia. Ulterior, însă după intrarea României în acţiune, august 1916, o parte dintre ei au fost destinaţi — ce grozăvie, dar şi ce imprudenţă — tocmai unităţilor trimise să lupte pe fronturile din faţa armatelor române.
     Instinctiv, în cugetele şi inimile marii majorităţi a pseudosoldaţilor habsburgici, se năştea spontan un sentiment de înalt patriotism, dublat de obsedantul gând al trecerii dincolo.
     În această atmosferă a început să fie frământat scriitorul de dorinţa realizării unui roman, care, datorită unei imagini pline de semnificaţii şi cruzimi (fotografia unei păduri în ai cărei copaci se vedeau spânzuraţi, în cifră impresionantă, o parte din tinerii cehi care, refuzând să combată pe frontul din Boemia, fuseseră condamnaţi la moarte prin spânzurătoare) s-a numit simplu şi cuprinzător „Pădurea spânzuraţilor”.
     La avalanşa acestor fapte şi evenimente întâmplate şi trăite, la îndemâna poate a altora pentru a fi remarcate, s-a adăugat însă elementul personal şi zguduitor pentru romancier, spânzurarea fratelui său EmiI, eveniment care avea desigur să determine definitiv şi în întregime tonul şi ritmul cărţii.
     Cauzele şi împrejurările acestei execuţii grefate pe atmosfera şi circumstanţele specifice imperiului tiran, zbuciumul omului în care cele mai fireşti sentimente sunt strivite de război sunt filonul de aur al inspiraţiei care a condus la naşterea romanului.
     Adăugând la toate aceste consideraţii şi contactul scriitorului cu întregul decor al locurilor de la Ghimeş-Palanca, unde s-a petrecut aievea succesiunea şi deznodământul ultimelor zile din viaţa eroului Rebreanu-Bologa, plus identificarea spânzurătorii şi a scheletului celui sacrificat — poate nu în zadar — consider că se poate înţelege şi explica tot ce a ghidat atât de artistic talentul romancierului, consacrat în acea perioadă — 1919-1922 — exclusiv acestei cărţi, „Pădurea spânzuraţilor”.
     Aş dori filmului nostru, care curând va începe să fie confruntat şi cu marile mase de spectatori, să ofere tuturor frământările, răscolirile pe care cei ce l-au citit pe Liviu Rebreanu le încercau în faţa destinului tragic al lui Apostol Bologa...