E un caz rar în filmul românesc ca eroi îndrăgiţi de spectatori să fie reluaţi cu identitatea şi în interpretarea care i-a consacrat, cum e acest Salamandră-Dinică din
Explozia şi acum din
Cuibul salamandrelor (comisarul din
Cu mâinile curate îşi păstrează doar profesia şi caracterul, nu şi făptura celui care-I facuse celebru).
loan Grigorescu şi
Mircea Drăgan s-au hotărât (în urma scrisorilor care-i solicitau) să continue cariera «fulminantă» a vajnicului stingător de incendii, în alte împrejurări, dar cu aceeaşi ardoare a personajului. Oare ce determinase valul de simpatie stârnit de Salamandră al lui
Gheorghe Dinică? (el, ultimul, dar nu şi cel mai puţin important dintre cei care au contribuit la gloria eroului). Insolitul meseriei? Dar au mai existat în concepţii autohtone chiar fanatici ai aerului (de exemplu) ce impresionau ecranul cu spectaculoasele lor
looping-uri, sau apostoli ai şarjelor de oţel, mutaţi cu pat cu tot lângă cuptoare, dar focul devoţiunii lor întârzia să încălzească temperatura din sală. Privind retrospectiv, comparativ, explicaţia porneşte de la scenariu. O înţelegere mai realistă, deci mai rentabilă artistic, a ceea ce numim şi de aceea concepem greşit — cu o noţiune redusă la schemă: eroul pozitiv. Salamandră al lui Grigorescu-Drăgan-Dinică e un erou cu fapte de bravură la activul lui, dar nepăsător la glorie, ambiţios, dar nu ros de vanitatea gestului spectaculos şi a prim-planului-oglindă, riscând, dar nu de dragul acţiunii în sine, ci a necesităţii imperioase, solidar cu echipa, dar aspru şi afurisit când nu e ascultat, preluând din zbor ideile bune, dar neteoretizând admiraţia pentru inteligenţa colectivă, fructificând-o prompt. Şi mai e ceva care ni-I face simpatic pe exemplarul deloc retoric, didactic: umorul lui. Detaşarea cu care-şi priveşte curajul ca pe o trăsătură morală de la sine înţeleasă, mai mult ca pe un reflex al meseriei alese, ca pe un moment necesar acţiunii. Am uitat ceva din portret? Cred că da: frumosul moment poetic în care Dinică stă de vorbă cu focul înainte de a-I asalta cu turbojeturile, ca un îmblânzitor ce ar vrea să ghicească intenţiile fiarei, să-i calculeze lucid forţa, riscurile dar şi neprevăzutul, misterul. Nu prea sunt multe asemenea momente autentic-poetice în filmul românesc, de aceea complicitatea sentimentală cu spectatorul se naşte greu, personajul rămâne de regulă un funcţionar corect al ideilor autorului (în cazul bun când le are), nu şi un însufleţit misionar al focului sacru al acestuia. Salamandră e unul din eroii «găsiţi» ai filmului contemporan şi atenţia de acum e justificată de atâtea anterioare căutări cu luminarea într-un butoi cam gol, şi nu numai Salamandră este reuşit, ci şi echipa sa de stingători, grupa de cascadori inimoşi pentru care şeful nu-i doar autoritatea profesional-morală, ci şi acel trăznit simpatic pe care-I iubesc şi-I urmează în foc. În focul cel mai propriu. Din aceeaşi matură înţelegere a eroului fără orgolii deşarte apare în film şi imaginea echipei care-I însoţeşte, băieţi veseli, interesanţi şi nu nişte momâi amorfe care să facă mai strălucitor exemplarul principal. Prâslea echipei, în interpretarea lui
Mircea Diaconu, tipul cu idei şi soluţii rapide, cam aiurit şi foarte simpatic;
Florin Piersic pe post de june-prim entuziast şi declanşator de încurcături permanente;
Jean Constantin (preluat cu succes din
Explozia), cu o replică de duh stoarsă şi deşertului, călărind viteaz în deplasare o cămilă «în misiune oficială». Vasile Boghiţă devenit tată la mii de leghe de casă şi alţii... Un cuvânt separat pentru prezenţa activă a omului de ştiinţă pe teren, intelectual interpretat cu credinţă de
Radu Beligan. Inteligent personaj implicat conflictului, cu o participare caldă la gloria colectivă şi implicit la gloria personală, ca în scenele când comandă turbojeturile concepute de el.
Partea de rezistenţă, de greutate spectaculară a filmului este lupta propriu-zisă cu flăcările. O luptă însă nu numai grandioasă, cu explozive şi atac concentric de turbojeturi (invenţie ce nu ştiu exact cât e de eficace pompierilor, dar ştiu că cineaştilor le-a prilejuit momente de mare frumuseţe plastică, situaţii dinamice şi antrenante), dar şi căptuşită de o reală emoţie umană. Când Piersic se aruncă în foc în locul colegului său ca să câştige iertarea şefului, când Mircea Diaconu vrea să decupleze lanţul blocat în timp ce fitilul exploziv se află la un pas, când înspre locul acţiunii înaintează, cu o flacără aducătoare de moarte, un uriaş blindat ca teleghidat de pe o planetă misterioasă, emoţia devine maximă. Suspensul e bine condus, imaginea lui George Cristea şi sunetul semnat de
Silviu Camil sunt de o rară expresivitate, montajul (
Lucia Anton) frumos gândit şi executat.
Dacă n-ar fi reţeaua de sabotaj economic dirijată de un centru internaţional uşor de recunoscut, atât de naiv prezentată şi deconspirată în film, dacă n-ar fi persoanele acelea provenite parcă dintr-un alt scenariu, cu şabloanele anilor '57, am fi putut felicita cu mai multă convingere realizatorii acestui film dinamic şi generos. Dar se pare că secretul dozajului de aur între «pozitivi» şi «negativi» nu-I prea deţinem. Şi-atunci când ne ies unii, nu vor să ne iasă ceilalţi. Fatalitate locală? E greu de spus, de vreme ce echipa noastră a colaborat (uneori rodnic) ca-n cazul a două personaje cu nerv interpretate de Tony Kendall şi Stuart Whitman cu studiouri străine experimentate şi la acest capitol. Explicaţia porneşte, cred, de la aceeaşi sursă a tuturor virtuţilor şi viciilor unui film: scenariul. Mai bine construit aici decât în
Explozia, pe un suspans mai real, cu o eficacitate artistică sporită, dată fiind miza dramatică mai puternică şi plauzibilă; cu eroi luminoşi şi luminaţi, dar descoperit la sectorul «din umbră». Sector mult prea brutal luminat şi de aceea umbrind imaginea de ansamblu a filmului.
Dar cum nici cronicarii nu sunt scutiţi de erori în dozajul optim, aştept «reechilibrarea» de la judecătorul ultim: publicul.
