Legenda este o sursă predilectă pentru filmul destinat marelui public și, în același timp, ea poate deveni pentru artist terenul fecund al fanteziei, al inventivității și chiar al diversificării modalităților lui de exprimare. Pe de altă parte, se săvârșește frecvent confuzia între legendă și istorie și aceasta pentru că — de cele mai multe ori — se folosesc în film un cadru compozit, costume de asemenea, în legendă ele putând să coexiste din perioade diferite și oferind tocmai acea particularitate ce ține de fantasticul îmbinărilor, atât în ce privește povestirea propriu-zisă, cât și lumea și ambianța ei.
Ce urmărește povestea legendară? Obținerea unui cu totul alt plan decât cel pe care l-ar invoca rigoarea documentar−istorică, pledoaria din legendă fiind pusă în serviciul unui sentiment (uneori), cel al unei idei morale (alteori), ilustrarea unui simbol cu funcție etică etc. Se știe că legenda a fost și este sursa unora dintre cele mai populare narațiuni, fantasticul, irealul împletite cu fragmente de realitate, fiind sensul însuși al desfășurării povestirii ce pendulează între abstracțiune și concretețe (privite dintr-un unghi fantastic și creând prin aceasta o atmosferă de atracție, de încântare, ce justifică succesul de public).
Dacă ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu nu este privit în ceea ce este el realmente — adică o legendă care vorbește deloc pedant, ci pe aripa unui eroism fantast despre sentimentul onoarei — ci se încearcă o situare a lui într-un cadru strict istoric și concret din punct de vedere faptic, se săvârșește, cred, o dublă eroare și se face un dublu deserviciu: filmului ca artă populară i se obturează dreptul la fantezie, iar istoriei i s-ar destina să fie doar o ilustrare strict realistă (ca și când trecutul ar fi lăsat moștenire un fel de caiete pline de canoane ale realității lui).
Acestea fiind zise și considerând filmul Coroana de foc ceea ce a intenționat să și fie, adică o legendă în imagini, să-I discutăm ca atare.
Într-un Ev Mediu care, în întreaga Europă stătea sub semnul durității, al Iuptei, al căutării unei ieșiri spre o altă așezare a lumii, în care migrația maselor se făcea mai ales sub forma aventurilor militar−războinice, sentimentul civic de om al cetății s-a cultivat, și dezvoltat — urgența și primejdia o cereau — pe metereze. Cârmuitorii aveau să statornicească adevărate coduri ale onoarei (cavalerul cel viteaz este în fapt un maestru al luptei, dar și un modelator de conștiință și destoinicie), ale civismului care, toate la un loc, erau destinate să stimuleze bravura (până și scurtele răgazuri de liniște nu erau decât tot atâtea intermezzii de pregătire a luptei prin turniruri și antrenamente — alte forme de întreținere a voinței combative, dar și de defulare a energiei durității care plutea deasupra vremii). Toate acestea erau destinate să sădească și sentimentul apartenenței la acel micro−univers asaltat nu numai Ia zidurile cetății, dar în însăși alcătuirea și legile lui. O luptă era militară, alta se dădea pentru putere, deci pentru poziția care conferea dreptul de a deține forța de modelare a cetății.
Filmul Coroana de foc (scenariul îi aparține lui Francisc Munteanu, după o idee a lui Sergiu Nicolaescu) își plasează desfășurarea nu într-un cadru — document ci, mai ales, într-o atmosferă, consemnată și ea de cronici, care a generat legendarul tocmai ca o necesitate de a potența realul, de a înflăcăra zelul combativ și, nu în ultima instanță, de a asigura supraviețuirea în fața tăvălugului istoriei. Regizorul Sergiu Nicolaescu are o predilecție pentru această atmosferă, în care totul a ajuns la limită, energiile sunt sub presiune, în care instinctele iau adesea locul rațiunii, pasiunile se înfierbântă, iar cavalerismului luptătorului nu-i mai rămâne decât argumentul spadei.
Această atmosferă de urgență și violență este intersectată de secvențe în care apar sentimentele omenești dintotdeauna: dragostea, prietenia, reveria... Timpul avea o dreaptă împărțire în asemenea împrejurări, chiar privite prin prisma legendarului, căci supraviețuirea cetății era acaparatoare și lăsa sufletului doar scurte clipe de prezență. Alternanța duritate ― duioșie ― omenie imprimă acestei povestiri un ritm nervos, sacadat, ritmul filmului de acțiune în care Sergiu Nicolaescu se simte la largul lui. Luptele se succed, suspensul lor îl captivează pe tânărul spectator. Eroii narațiunii se caracterizează pe sine mai ales în astfel de momente și însuși maestrul de lupte, cavaler al spadei și al onoarei (interpretat de Sergiu Nicolaescu) plătește cu viața propria-i menire. Filmul nu este construit ― și acesta este un merit al lui — în viziunea unui happy-end, ci a unui sentiment la care se ajunge parcurgând calea legendarului.
Cu filmul Coroana de foc, realizatorul Sergiu Nicolaescu își demonstrează încă o dată profesionalismul ca și temperamentul de cineast al acțiunii dezlănțuite, adăugând totodată pe panoplia creației lui de interpret încă un erou cu spada în mînă, un erou intrat în legendă, de pe meterezele unei cetăți asaltate de neliniștea unor vremuri. George Alexandru îi merge pe urme, cu convingere și maturitate actoricească (deși nu a debutat de prea mult timp, în film, iar atunci când a făcut-o a fost tot sub bagheta lui Sergiu Nicolaescu). Vladimir Găitan și Ștefan Velniciuc impun la rândul lor niște tipuri aspre și vitale din acea galerie de oameni ai cetății medievale, în timp ce Simona Șomăgescu conferă grație și inedit unei tinere femei pentru care luptătorii nu aveau timp decât pentru o privire cupidă.
Nicolae Girardi și Alexandru Groza au transpus în imagine o atmosferă dominată de tensiune, mister și legendar (poate prea fotogenică uneori).
Cred că noua producție Coroana de foc este genul de film ― și este un amănunt demn de reținut dacă îl considerăm totuși amănunt ― destinat să re−aducă spectatorul în sală, să-i ofere ceea ce așteapta mai demult, adică nu lecții în imagini, ci emoția unei povestiri (atâta câtă e) care să-i țină treaz interesul. Spectatorul are dreptul să ceara și să aștepte de la un film să-i facă și plăcere să-I vadă.
