Corespondenţă specială de la Salonic: O privire asupra cinematografului românesc

     Deși nu am avut niciun film în competiția internațională, cinematograful nostru a fost o prezență puternică în această a 57-a ediție a Festivalului de la Salonic. Cea mai importantă secțiune paralelă, Balcan Survey, "a fost dominată și în acest an - scria programatorul Dimitris Kerkinos - de România și de Turcia. Patru filme, patru abordări diferite - continua comentatorul - dovadă a diversității cinematografului românesc și a tendinței unor autori de a-și exersa talentul și în filmul de gen. În Sieranevada, pionierul Noului val, Cristi Puiu, scrutează clasa de mijloc a României, observația sa fiind însoțită de o profundă meditație asupra relativității adevărului și a esenței naturii umane. (...) În Inimi cicatrizate, Radu Jude adaptează literatura autobiografică a lui Marcel Blecher într-un film de epocă, ale cărui înțelesuri despre existența umană au o valabilitate eternă. Impresionant mi s-a părut debutul lui Bogdan Mirică, thrillerul westernist Câini, punctat de umor negru și de o violență stilizată. Cel de al doilea film semnat de Paul Negoescu, Două lozuri, este o comedie de caractere, cu referințe în cinematograful american indie și în road movies". Fiecare film a avut câte două proiecții cu săli pline până la refuz, cu un public dornic să afle și ceea ce se află dincolo de cele văzute pe ecran. Păcat că Jude și Mirică nu au putut fi la Salonic. Sunt convinsă că s-ar fi bucurat. Am intrat în sală la sfârșitul filmului Două lozuri, în hohotele de râs al spectatorilor. La sesiunea de Q and A ce a urmat, nu le-a scăpat ironia cordială la adresa Noului cinematograf românesc, cu atât mai mult cu cât era rostită chiar de unul dintre protagoniștii invocatului Marfa și banii, Alexandru Papadopol. Un critic a vrut să știe dacă acest clin d'oeil înseamnă și o distanțare a autorului. Paul Negoescu a făcut un scurt inventar al unora dintre personajele din Două lozuri, hoți, prostituate, intermediari de droguri, existente deopotrivă în cinematograful grav, opțiunea sa fiind însă una pentru expresia mai light, comică. Prezența cineaștilor noștri la această ediție a fost și un emoționant prilej de nostalgie. Cu cincisprezece ani în urmă, Marfa și banii, ce avea să devină filmul fondator al Noului val, obținea unul dintre primele sale premii importante, al criticii internaționale, Fipresci (din juriul de atunci făcea parte și draga noastră colegă Irina Coroiu), iar Papadopol era răsplătit cu Premiul pentru interpretare de un juriu în care se aflau Pawel Pawlikovski, Nuri Bilge Ceylan. Actorul i-a evocat atunci când, întrebat fiind despre importanța acestei distincții pentru cariera ulterioară, s-a oprit asupra unor etape din evoluția sa, televiziunea, teatrul. Îmi amintesc bine: în anul următor, Papadopol revenea la Salonic cu filmul lui Mungiu Occident. Lumea îl recunoștea pe stradă, iar admiratoarele făceau coadă la autografe. La Cristi Puiu s-a făcut coadă la interviuri. Cei mai grijulii s-au programat din vreme, precum cunoscutul critic suedez Anika Gustaffson. A rămas încântată de convorbirea cu cineastul nostru, de minuția cu care i-a desenat evoluția scrierii unui scenariu atât de complicat. Se pare că explicațiile cam fanteziste ale autorului despre titlul Sieranevada nu i-au mulțumit pe critici. "Trebuie să existe un secret - îmi spunea cineva. Credeți că are vreo legătură cu un cântec al lui Jacques Brel?" Nu am putut fi de niciun ajutor. Nu știu. Ceea ce știu este că filmul lui Cristi Puiu impune să fie înțeles până în pânzele albe.