Concert pentru două viori

Actorul, trupul ideii
Îndepărtându-se de literatură ori de plastică, de artele aşa-zis «surori», filmul se apropie uneori — într-un punct foarte înalt — de atât de străina (în structurile ei aparente) muzică. Jocul actorilor (al anumitor actori, într-un anume tip de film şi de viziune regizorală) poate fi urmărit şi el, în momentele sale privilegiate, precum un concert pentru două viori, în care virtuozitatea uneia nu-şi ajunge sie însăşi, condiţia esenţială a împlinirii fiind replica celeilalte, dialogul, zborul comun. Cu astfel de ochi şi de urechi i-am privit şi i-am ascultat pe băiatul şi fata din filmul lui Timotei Ursu, Septembrie, pe Vali şi Anişoara, respectiv Geo Costiniu şi Anda Onesa. La vremea premierei, am fost captaţi mai mult de prezenţa neobişnuitei debutante, «nedreptăţindu-l», oarecum (mă refer la temperatura elogiilor, nu la conţinutul lor) pe Costiniu, actor care posedă, se vede limpede, un mic laborator personal, în care instrumentele inteligenţei îi sunt întotdeauna la îndemână. Mi se pare însă că acel «curat sunet al perfecţiunii» — cum spunea poetul — în materie de interpretare, aparţine dialogului dintre cei doi şi nu «aparteurilor», osmozei ţesute din replici ce nu par răspunsuri la întrebări, ci întrupări deosebite ale aceluiaşi gând. Curiozitatea cordială, stânjenită, liniştea reală a fetei sunt un suport, un revelator al liniştei aparente a băiatului. Purităţii ei absolute îi corespunde nostalgia purităţii pe care o mai poartă cu el, eroul. Celor câteva adevăruri elementare pe care le stăpâneşte eroina, le stau, faţă  în faţă, posibilele adevăruri ale băiatului. Din acest joc subtil al esenţelor şi al aparenţelor — niciuna dintre ele nefiind proprietatea privată a unui singur perso­naj — răsar germenii acelor stări al căror nume nu-I găsim foarte uşor, sugestiile plutind între autenticitate şi poezie. Inter­preţii aşază, încă de la prima apariţie a acestui cuplu tragic, întâlnirea dintre El şi Ea sub semnul complementarităţii, al me­daliei căreia i se restituie reversul. În cafe­neaua filmată la un ceas neprielnic, al ab­senţei oamenilor, Anişoara şi Vali aduc în prim-plan două tipuri de singurătate: cea inconştientă şi cea dureros mascată. Fata îngână cuvinte unicului vizitator al barului, băiatul le ascultă pentru a-şi alunga pro­priile gânduri.  În plimbarea premonitorie prin faţa pietrelor funerare de la mare, pro­tagonistul simulează sângele rece, lectura impasibilă a mesajelor eternităţii; eroina nu cunoaşte tactica refugiului, o nedeslu­şită spaimă dictându-i să se îndepărteze de acel loc. Desigur, se poate spune că toate aceste demersuri sunt intrinsece fil­mului în sine, că ele alcătuiesc însăşi substanţa lor, că nu aparţin exclusiv lu­crării actoriceşti. Fără talentul şi intuiţia particulară a lui Geo Costiniu, a Andei Onesa, elanul şi discursul regizoral ar fi înfăţişat ochilor noştri şi acea parte căreia îi stă bine să fie acoperită de lună: scheletul metodologic.