Într-o scenă din
Lumina palidă a durerii (câțiva bătrâni chercheliţi vin noaptea cu toporişca să-l înlăture din sat pe ocupantul neamţ ce sforăie de mama focului),
lulian Mihu exersa cu o fină intuiţie umorul parodic pe o situaţie dramatică originală. Regizorul îşi pregătea astfel un mic discurs asupra metodei pe care va dori să o extindă în această nouă
Comoară. Doar că datele scenariului sunt altele. Suita de întâmplări semiistorice povestite pe un ton grav de Costache Ciubotaru se potriveau mai bine aventurilor patetice în genul
Trandafirului galben decât surâzătorului război în dantele a la
Serbările galante. De
aici întrebarea: Până unde poate sa meargă un regizor în răspărul scenariului? Cât anume se poate detaşa de el, zeflemisind ce şi cum-ul istorioarei, fără a-şi submina, la urma urmelor, propriile personaje, întâmplări, intenţii? Practic,
nu există limite, când parodia dinamitează la vedere schema: convenţia unui spectacol. Doar că atunci parodia porneşte din scenariu, nu împotriva lui. Sigur că se practică şi ironia dinăuntrul cetăţii (autoironia lui Godard în
Pierrot le fou), dar mecanismul autodemolării cere rigoare, consecvenţă, stil.
Or tocmai ele lipsesc acestui film oscilând, derutant, între patetic şi derizoriu, între dispoziţia voioasă a regizorului şi viziunea prea încrâncenată a scenariului. N-avem cum să „citim” altfel intenţiile lui lulian Mihu decât după cele câteva replici de duh presărate ici-colo în toiul unor lupte pe viaţa şi pe moarte cu viteji ce mor apărând comoara patriei, cu eroi concepuţi epopeic şi dirijaţi operetistic. Şi după cele câteva — puţine — destinderi ale atmosferei prea sumbre cu care demarează filmul: „ciocnirea” unui grup de răsculaţi răzleţi din Transilvania secolului al XVI-lea cu o şaretă episcopală (răsculații fiind conduşi de un fel de haiduc sumbru la chip şi la suflet, capabil să poruncească — din necesităţi diplomatice — spânzurarea ţăranului care voise să trimită pe lumea cealaltă pe sfinţia sa, venită cu treburi necurate prin partea locului). Mai poti recunoaşte umorul regizorului între două consilii foarte grave ce vor hotărâ destinul comorii gasite în Transilvania şi transportată în Moldova, cu riscuri mari, ca să fie pusă la adăpost de ,,pohtele” imperiale. Dar comoara nu-i oarecare — ea îţi desfată ochiul, filmată în prim plan şi plan detaliu — e chiar cea ascunsă de Decebal, deci, în perspectiva istoriei, un tezaur al ţării pentru care nici o jertfă nu e prea mare. O miză care din capul locului reclamă un ton ceremonios, solemn, ton păstrat cu sfinţenie de majoritatea interpreţilor: judele
Gheroghe Cozorici — fiica lui,
Julieta Szönyi, cei doi cavaleri serviţi de
Andrei Finţi și
Valeriu Paraschiv. În atari condiţii, comicul voit (pentru că există şi unul involuntar ocupând un loc mai mare în film, rezultat din stângăcia unor interpretări, rigiditate), e distribuit cu măsură în tabăra adversă. Un episcop cu elanuri belicoase şi coif în loc de mitră — în savuroasa versiune a lui Jean Lorin Florescu, un consilier când diplomat, când impertinent, etalat de Mihai Berechet, o altă somitate imperială purtată cu aplomb de Al. Racoviceanu, sau o domniţă neutră în războiul bărbaţilor (nu şi faţă de ei) graţios caricaturizată de Violeta Andrei.
Și o respiraţie în alb, binevenită după tenebroasele urzeli de la curte, „priveliştea” — cum şoptea cineva admirativ în sală. Defileuri şi câmpii purificate de zăpada scârţâind sub copitele cailor, o natură darnică şi ingenuă ca un colind din Maramureş, filmată cu voluptate de
Adrian Drăguşin. Costumele (
Gabriela Ricşan) iau în serios epoca (doar câteva adrese caricaturale la poalele lungi şi mintea scurtă a sfinţiei sale). Ilustraţia muzicală —
Ileana Popovici — picură stropi de tandrețe, de voioşie sau încordare, acolo unde sufletul are nevoie de ele. Pe rând sau toate împreună, când invenţia regizorală ne supune la decantări mai subtile. Dar, în ciuda canonadelor vesele, cu nerv decupate şi montate (
Elena Paşca), în ciuda câtorva risipiri de fantezie, bătălia
Comorii se pierde. „Discursul” se prescrie pentru o dată ce se va anunţa ulterior.
