Să-I faci pe Cioran să abdice de la „principiul marginalităţii lui” (când se alintă îi mai spune şi „parazitism”) atât de scump lui; să-I faci pe Cioran care, tot din principiu, respinge asaltul mass mediei (este pentru aceasta un obiectiv pe care timpul îl dovedise inexpugnabil); să-I faci pe Cioran să se lase filmat, intervievat, surprins în intimitatea gândului lui, în deriva memoriei afective, să-I vezi şi auzi pe Cioran confesându-se (folosesc neologismul pentru că noţiunea de „spovedanie” ar presupune un fel de ritualizare a mărturisirii contrară spiritului cioranian). În sfârşit, să ai în faţă portretul viu al acestui Pascal al timpului nostru este şi o cutezanţă şi un privilegiu, dar şi, cum ar spune francezii „un bel exploit” adică o ispravă fără seamăn. Nu ştiu cine altul decât Gabriel Liiceanu ar fi putut-o făptui, Liiceanu gânditor el însuşi — şi de ce dimensiune! — iar cum poţi uşor constata, mare admirator al „scepticului de serviciu”. Liiceanu a fost însoţit de un cineast, Constantin Chelba, care a pus înaintea artei sale, emoţia vibrantă de a se afla în faţa unui gest probabil nerepetabil: un fllm cu şi despre Cioran (
Exerciţiu de admiraţie, prezentat în serial la televiziune).
Stăpânit de emoţia ineditului şi pentru el, surprins în flagrant delict de emoţie la propriile-i aduceri aminte, Cioran apare înainte de toate ca un om de un imens farmec la care cutezanţa ideilor, căldura sentimentelor (da, căldura sentimentelor la acest sarcastic şi refractar oricărui joc de establishment) departe de a-I inhiba pe cel ce-l asculta şi-I vede, nu face decât să i-l apropie irezistibil. Cu o candoare, aş spune angelică, dacă invocarea îngerilor în context cioranian n-ar declanşa pe loc un zâmbet maliţios, Cioran are un dar poate doar la el întâlnit, acela de a nu dramatiza, de a evita spectacolul şi spectaculosul. Pare uneori un maestru al deriziunii, dispus a nu se lua în serios, până într-atât afirmaţii grave, vertiginoase, sunt rostite pe un ton de badinerie. Din Răşinarii copilăriei până în Cartierul Latin al maturităţii şi senectuţii sale, Cioran „scepticul de serviciu” cum i-a spus Petre Ţuţea, n-a făcut decât să Caute, să Caute şi iarăşi să Caute drumul spre adevăr, ştiind, în sinea lui, că nimănui nu-i este dat să-l afle. „Niciodată n-am vrut să fiu mai mult de un gânditor bulevardier şi pesimist” — spunea el cu câteva decenii în urmă dintr-un Paris „unde totul se savurează, până şi Dumnezeu”. Adevărat Sisif al gândirii, Cioran îşi impune şi respectă un legământ, niciodată mărturisit, dar niciodată părăsit, acela de a nu se abate de pe această Golgotă a gândirii care este Căutarea. Într-o vreme ce pare dominată „de o sete de dezastru” şi când ideile n-ar fi altceva decât ornamente pentru istorie, Cioran — cu zâmbetul mereu pe buze, sub chipul mereu încruntat — ne zdruncină o dogmă înveşmântată în înţelepciune (o dogmă născută poate dintr-o aplecare spre pasivitate) care de la cronicari încoace vrea să ne convingă, dar ce spun eu să ne convingă, să ne ia chiar dreptul la replică, anume că omul nu poate nimic împotriva vremii lui, că el s-ar afla întotdeauna sub ea. Nu, Cioran nu acceptă un astfel de postulat. Pentru el a fi sub vremi este sinonim cu a fi iobag al lor. Şi fără libertatea vieţii, o libertate deplină, de nimic limitată — o spune tot el — viaţa n-ar merita să fie trăită.