Am primit din țară pentru acest text despre
Sandu Tatos cronici scrise demult. Le-am citit cu emoție și m-am întristat: erau concrete și dense, mărturiseau o implicare poetică în teatru, o relație vitală cu scena: nu m-am recunoscut, acum când totul parcă s-a lichefiat, când cuvintele și-au pierdut ponderea și emoțiile s-au devitalizat. Cum să mă regăsesc? Imposibil. Am conchis că efectele degradării trebuie asumate cu luciditate. Ceea ce mă consolează în schimb e persistența amintirilor și a prietenilor care îmi reapar intacți, neafectați de timp, în ei, în schimb, mă recunosc. Timpul s-a oprit și nu i-a degradat, memoria mă salvează. M-am uitat pe mine, dar nu și pe cei apropiați, vii sau morți. Ne însoțim! Câtă disociere schizofrenică! Ce explicație să-i dau? Poate ea provine din faptul că niciodată nu m-am iubit, prietenii însă da. Eu am dispărut, ei nu! Cum altfel l-aș putea evoca pe Sandu Tatos acum, mai mult de patruzeci de ani după ultima noastră întâlnire? Descopăr că totul s-a conservat precis, afectuos și exact. Și camera, și vorbele...„proustianism” nu al locurilor, ci al oamenilor dragi.
De unde-mi provenea intimitatea cu Sandu din a cărui viață nu cunosc decât o jumătate, căci dacă am fost un familiar al spectacolelor sale, filmele nu i le știu. Ce ne lega? Pentru mine, doar pentru mine pot răspunde...Mă atrăgea nonșalanța unei relații destinse cu viața pe vremuri crispate când o asemenea atitudine era rară. Frecventându-l pe Sandu mă odihneam de tensiunea celor din jur. Era binevenit calmul acestui prieten care mă fermeca pentru că el adopta o distanță ironică, ceea ce ne permitea să cultivăm ― și poate doar cu un alt prieten dispărut,
Petre Rado ― dezinvoltura unei neimplicări imediate. Noi nu eram niște rezistenți ai spiritului, ci doar niște marginali ludici! Practica jocului ne odihnea. Și Sandu dispunea de un talent particular pentru acest exercițiu liberator: grație lui, nu m-am consolat prin energia râsului, ci prin pudoarea surâsului.
Sandu nu se grăbea, și, niciodată precipitat, se lăsa condus de un ritm calm, fără aritmii nervoase, dar nici pauze leneșe. El știa să lase timpul să se scurgă și de aceea am petrecut ore întregi în discuții a căror derulare însăși era sursă de odihnă, de afecțiune și plăcere. Vocea, timbrul, cuvintele ― totul părea la el indiferent exteriorului și comenzilor sale. Ne retrăgeam la adăpostul vorbelor.
Pe Sandu îl invidiam pentru că, aparent în ciuda lui, era un seducător absolut, ca un personaj cehovian, ca Platonov. Multe dintre partenerele sale pe care le visam l-au preferat pe el și, îndelung, acest succes m-a lăsat perplex. Și acum îmi amintesc o lungă conversație la Sibiu, într-o cameră de la Împăratul Romanilor, la capătul căreia eu am sfârșit singur, iar el a plecat însoțit. Practicile don juane îi erau străine, strategiile erotice de asemenea. Sandu, în aparență, nu-și exprima explicit nici o dorință, ramânea destins și distant, parcă dezarmat. Reușita, m-am întrebat, nu-i provenea oare, ca și lui Platonov, tocmai din această indiferență ce suscita apetitul tinerelor candidate ce resimțeau dorința de a-l „salva”? Cum să nu te consacri, își spuneau ele, acestui om inteligent aparent detașat de constrângerile vieții și ale sexului? O femeie se simte necesară când bărbatul nu se afirmă ca om de putere, ci, dimpotrivă, disponibil, capabil să absoarbă, ca o sugativă simbolică, pasiunile ei exacerbate. Pe Sandu și reușitele sale erotice l-am înțeles din perspectiva acestui „Hamlet de provincie” care e Platonov!
Sandu, așa cum l-am cunoscut, mi-a apărut dintotdeauna ca un „spirit artist” ― spectacolele sale mă interesau, dar îl preferam pe el. Totul îmi anunța reușite viitoare, el nu se grăbea, iar eu îi intuiam resursele, nu mă îndoiam. Sandu era investit de un „spirit artist” care, mai târziu, s-a împlinit în cinema... El îmi rămâne în minte ca o virtualitate „poetică”, un partener de viață pe care l-am părăsit în camera sa de lângă Biserica Silvestru. Nu era bolnav, ci doar, cum o făcea adesea, se odihnea confortabil pe o sofa cu plăcerea felină a unui „crai de curte veche”.
