Un capăt de Bucureşti, la marginea parcului Herestrău. O străduţă de case cu garduri înalte peste care se văd braţele desfrunzite ale unor pomi şi câţiva cârcei de vie arşi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vieţii la ţară. Aici stă familia Maria Ploae şi Nicolae Mărgineanu. O actriţă şi un regizor cărora cinematografia românească le datorează multe momente bune.
Casa le seamănă: de bun gust şi ridicată cu un soi de smerenie — adică nici uriaşă, nici meschină. Sun la poartă şi îmi deschide Maria Ploae. Îmbrăcată într-o rochie neagră şi cu acelaşi zâmbet fermecător, care îi adânceşte gropiţa din obrazul drept. Mă invită în salon, o cameră luminată de ferestrele lungi care dau spre grădină, cu un perete acoperit de tablouri şi un altul de icoane pe sticlă vechi. Colecţia de icoane a aparţinut psihologului Nicolae Mărgineanu, tatăl regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puşcăriile comuniste.
O pisică albă cu coada neagră, doarme încovrigată pe un fotoliu. Din două vaze de sticlă albastră răsucită spre cer îşi iţesc capetele vesele mai multe crizanteme.
Dialogul se leagă uşor, pentru că Maria Ploae este foarte deschisă, caldă şi parcă mereu gata să împărtăşească din bucuriile vieţii ei. Iar viaţa sa pare să fie o lungă bucurie neumbrită.
Am căutat-o pe Maria Ploae pentru un interviu de gazetă şi a ieşit o carte.
(Prefaţă volum)
