Am ales „Drumuri și răspântii” ca temă a celei de-a șasea ediții a Divanului Degustătorilor de Film și Artă Culinară de la Cetate ca titlu pentru conferința internațională găzduită de acesta deoarece călătoriile constituie tema primelor epopei din istoria omenirii. Ghilgameș pleacă la drum pe celălalt tărâm, iar argonauții și Ulise străbat mările. Capătul călătoriei poate însemna atingerea scopului sau proba maturității. Răspântiile constituie nu numai ezitări și alternative, ci veritabile momente de cumpănă, în care eroii trebuie să decidă asupra propriului destin. Adesea eroul nu poate sta într-un singur loc, deopotrivă pentru că este prigonit, dar și pentru a putea să se pună în slujba a cât mai mulți oameni.
Herakles, Petăr cel Isteț (Hităr Petăr), Păcală și Nastratin Hogea călătoresc făcând dreptate și uimindu-și semenii cu istețimea lor, haiducii sunt într-o perpetuă goană, deopotrivă pentru a fugi de potere, dar și pentru a îndrepta abuzurile. Chiar și afirmarea internațională a filmului românesc cu așa-numitul Nou Val al cinematografului românesc începe cu un road movie,
Marfa și banii (2001), al lui Cristi Puiu.
Călătoria pare să fie definitorie pentru Balcani. Poetul grec Ghiorghios Seferis afirma chiar că ”atunci când Dumnezeu a creat lumea, primele lucruri pe care le-a făcut au fost călătoriile.” El face aluzie la
Iliada și
Odiseea, care redau până azi măreția Troiei și a celorlalte cetăți grecești și au hrănit imaginația tuturor generațiilor de europeni. Arheologii Heinrich Schliemann și Arthur Evans au regăsit Troia și scrierea cretană inspirați de miturile Antichității. Americanul Homer Thrace (!) din filmul
Niciodată duminica se duce în Grecia pentru a înțelege cum a decăzut aceasta din măreţia ei antică și rămâne în Pireu, fascinat de o prostituată care i se pare că simbolizează decăderea țării. La fel, Basil, englezul din
Zorba grecul, a sosit în Creta inspirat de literatură și istorie, nu doar mânat de perspectiva de a moșteni o mină. Ba chiar, mai ales în romanul lui Kazantzakis, dar și în film, Zorba o numește „Bubulina” pe Madam Hortense, sugerând că destinul bătrânei curtezane seamănă cu cel al unei eroine a revoluției grecești.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit locotenentul Raffaele Montini din
Mediterraneo, care nu este un agresor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ci un profesor fascinat de
Antichitate, pe care un preot de pe o insulă grecească îl pune să repicteze biserica. În mod total opus reacționează față de Troia Gog, eroul romanului omonim (1931) de Giovanni Papini, un tânăr polinezian pe care miturile Antichității grecești nu l-au cucerit. El judecă aspru
Iliada, în care vede: „Turme de oameni, numiţi eroi, care se măcelăresc timp de zece ani neîntrerupt sub zidurile unui târguşor, pentru o femeie bătrână, sedusă.”
De fapt, scriitorii romantici au fost primii călători moderni și tot ei au descoperit Balcanii. Mulți dintre ei, așa cum conchide C.M. Woodhouse în zilele noastre, „iubeau Grecia visurilor lor: pământul, limba, antichităţile, dar nu oamenii. Ce bine ar fi, gândeau ei, dacă grecii ar semăna mai mult cu învăţaţii şi gentlemenii englezi; sau, mai mult decât atât, dacă ar semăna cu străbunii lor; ori, încă şi mai bine, dacă n-ar exista locuitori în Grecia.“ Dar chiar un romantic precum Chateaubriand spusese demult: „Să nu vedeţi niciodată Grecia, Monsieur, decât prin ochii lui Homer. E cea mai bună cale.”
În general, reprezentarea Balcanilor în literatura şi filmul occidental este prilejuită de o călătorie. La fel ca şi alte destinaţii exotice, Balcanii sunt, deci, doar o escală pentru turism, afaceri sau spionaj, nicidecum un loc pentru rezidenţă definitivă. Doar un filosof precum Voltaire, în „Candide” (1759), şi-a putut imagina aici un loc unde să rămână şi să-şi cultive grădina, un gest rămas memorabil însă prin simbolismul lui. Abia două sute de mai târziu, Lawrence Durell a încercat să rămână aici, locuind mulţi ani în Corfu, la Atena, Belgrad şi în Cipru.
O primă întrebare legitimă este în ce măsură percepţia străinilor asupra Balcanilor este corectă. Cu alte cuvinte, ei au observat fenomene transfrontaliere pe care balcanicii înşişi le-au ignorat ori le-au scăpat, sau percepţia lor nu reprezintă decât o superficială aproximare? O altă întrebare care se poate pune este dacă occidentalii au perceput Balcanii cu aceeaşi unitate de măsură pe care o utilizau la ei acasă. Bertrand Russell se îndoia de acest lucru, în 1950: „Americanii şi englezii, când ajung să cunoască Balcanii, simt un dispreţ uimit când studiază animozităţile reciproce dintre bulgari şi sârbi, dintre unguri şi români. Este evident că pentru ei aceste animozităţi sunt absurde, iar convingerea în superioritatea fiecărei mici naţiuni nu are nici o bază obiectivă. Dar majoritatea dintre ei sunt destul de incapabili să vadă că mândria naţională a unei mari puteri este în esenţă la fel de nejustificată ca cea a unei ţări balcanice.”
Într-o anumită măsură, balcanicii înşişi au fost conştienţi de asemănările dintre ei sau de înapoiere, dar au considerat firesc că acestea ţin de trecut şi au avut în vedere mişcarea societăţii lor, grăbite să se sincronizeze cu Apusul. În plus, sunt locuri în Balcani unde conflictele abia s-au stins. De aceea, Vera Mutafcieva, romancier și specialist în istoria otomană, conchidea cu regret: „Azi, spaniolii se referă cu mai mult sânge rece la epoca istoriei lor sub stăpânire maură decât balcanicii la perioada stăpânirii otomane.” În schimb, uneori chiar fără cunoştinţe aprofundate despre zonă, străinii au putut observa în timpul stăpânirii otomane, dar chiar şi după aceea, dincolo de diferenţe, mai ales lingvistice, unele similarităţi în ceea ce priveşte nivelul şi tipul economiiilor locale, obiceiurile şi mentalităţile, reminiscenţele stăpânirii otomane, evoluţia istorică, muzica şi folclorul, alimentaţia şi chiar au putut descoperi o serie de cuvinte asemănătoare, utile pe tot cuprinsul peninsulei. Comparativismul, la modă în primele decenii ale secolului 20, nu a făcut decât să confirme ştiinţific aceste constatări. Străinii au descoperit astfel balcanismul. Ba chiar Saki, un scriitor satiric care și-a făcut ucenicia ca ziarist în Balcani, observa un paradoxal avantaj al Balcanilor retrograzi: „Balcanii au reprezentat de mult ultima bucăţică de teren de vânătoare favorabil pentru aventuroşi, un loc de desfăşurare a pasiunilor care vor fi curând atrofiate de către lipsa de exerciţiu.”
În ultimele decenii, cineaștii balcanici au abordat adesea clișeele din reprezentările occidentale ale Balcanilor. Succesul lor a constat în depășirea acestora și a exotismului sau chiar în impunerea în conștiința occidentală a unor noi imagini ale peninsulei. Șapte studii și-au propus incursiuni în domeniul cinematografic balcanic, pornind de la sintagma „Drumuri și răspântii”. Nevena Daković și Aleksandra Milovanović au abordat travelogue-urile balcanice, ca și tematizarea culturală a călătoriei. La rândul ei, Ana Grgić pornește din nou de la road movie pentru a ajunge, până la urmă, să dezvăluie un simbolism fascinant al râului și al apei, în general, în filmele realizate în Balcani. Ceea ce este interesant este că unele râuri nu sunt interne, căci curg în afara granițelor micilor state balcanice, ceea ce le oferă valențe simbolice în plus.
Marilena Ilieşiu și Andrei Şendrea încearcă să analizeze filme ale unor importanți regizori români, Mircea Daneliuc și Lucian Pintilie, utilizând ca unelte simboluri recurente precum călătoria, respectiv trenul. Ghergana Donceva încearcă să explice rolul străinilor în cinematograful bulgar post-comunist.
Marian Ţuţui descoperă că filmul românesc a abordat rar călătoria în Balcani, ceea ce probează perpetuarea complexului balcanic al culturii române. Athanassios Bourliaskos se apleacă asupra unuia dintre cele mai bune documentare grecești,
Piatra care plânge/ Agelastos Petra (2000, regia Philippos Koutsaftis). Filmul poate fi considerat o călătorie incredibilă la Eleusis, un loc în care a avut loc o catastrofă culturală și ecologică, căci omul modern a maculat unul dintre cele mai sacre locuri ale Antichității.
Dana Duma studiează eroina în căutarea identității în Noul Cinema Românesc. Călătoria oferă un cadru în care femeile se confruntă și depășesc obstacole, iau decizii cruciale, precum protagoniștii masculini, provocând evenimente, nu mulțumindu-se să reacționeze la ele, precum în cinemaul mainstream. Uneori nu este vorba despre
road movies, ci mai degrabă despre o călătorie interioară, decât despre evenimente exterioare.
