În iunie 2010, cu prilejul Festivalului Internaţional de Film „Transilvania” de la Cluj, s-a lansat volumul „Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor”, care îşi propunea să analizeze primele titluri clasate în topul stabilit, cu ceva timp în urmă, prin votul a 40 de critici. La redactarea acestor analize s-au angajat câţiva dintre profesioniştii breslei, susţinuţi de „alte voci” din istoria mai mult sau mai puţin recentă a acesteia. Se realiza astfel o confruntare — spuneam atunci — benefică, pentru că, readucând în discuţie ideea incompatibilităţii de gust şi de viziune între generaţii, se constata existenţa obiectivă a unei scări de valori unanim recunoscute.
Ecourile favorabile la apariţia volumului din 2010 ne-au dat curaj şi chef să repetăm experienţa, mai ales că Editura Polirom era dispusă să ne fie din nou alături, iar Centrul Naţional al Cinematografiei să ne susţină financiar. Ne-am propus să rămânem sub semnul aceluiaşi număr: 10. Nu este cazul să invocăm ca justificare complicate simbolistici cu rezonanţă pitagoreică. Motivaţiile sunt mult mai simple. Raportat la volumul precedent, 10 înseamnă continuitatea. Cu privire la obiectul analizelor critice, de curând s-a împlinit un deceniu de la premiera filmului
Marfa şi banii care marchează începutul Noului cinema românesc, deceniu căruia cronologia de la sfârşitul volumului îi punctează etapele.
Raportată la un ipotetic viitor, păstrarea aceluiaşi număr poate sugera începutul unei serii (10 regizori, 10 actori, 10 scenarii analizate ş.a.m.d.), atâta vreme cât Noul cinema nu-şi va pierde seva şi le va oferi exegeţilor material pe marginea căruia să gloseze.
Privit în ansamblu, acest grupaj de „10 abordări critice” ale Noului cinema românesc,
De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, confirmă (dacă mai era nevoie) că nu vorbim despre o generaţie spontanee de tineri cineaşti care au apărut într-un pustiu cinematografic. În acest sens, faptul că majoritatea autorilor se referă (indiferent cum: comparând, analizând, desfiinţând etc.) la filme pe o anume temă produse înainte de 1989 este cât se poate de semnificativ. Apoi, fiind structurat pe teme/idei/soluţii dramaturgice care se dovedesc prezente în mai toate producţiile deceniului în discuţie, volumul pune definitiv punct dilemelor referitoare la coeziunea şi coerenţa fenomenului. Discutând despre nostalgie, modalităţi de socializare, emigraţie, moarte, obsesia istoriei recente, relaţia părinţi−copii, umor−dramă, spaţiu−timp, prezenţa sau absenţa genurilor în accepţiunea lor tradiţională, cu o aplecare specială spre road movie, cei zece autori baleiază producţiile deceniului relevând adesea apropieri nebănuite între ele. Astfel, se infirmă clar fomulata şi poate chiar dorita aserţiune potrivit căreia Noul val este doar întâlnirea întâmplătoare pe acelaşi teritoriu spaţio−temporal a unor personalităţi artistice atât de distincte încât nu au nimic în comun. După cum se vede în prezentul volum, în această privinţă nu trebuie să ne mai facem griji.
Ar mai rămâne însă de discutat despre profunzimea şi capacitatea Noului cinema de a rămâne nou şi proaspăt, de a se regenera, de a evita manierizarea, bătutul pasului pe loc, de conţinut. Deşi nu îşi propune să analizeze aceste pericole, volumul le abordează totuşi tangenţial.
În încheierea acestor rânduri, se cuvine să le mulţumesc pentru ajutorul acordat lui
Mihai Chirilov şi
Aurei Puran, precum şi producătorilor prin amabilitatea cărora am ilustrat volumul.
