Prin „oglinda” realizărilor teatrale şi împlinirilor filmice, prin mărturiile contemporanilor şi mărturisirile proprii,
Liviu Ciulei este readus în actualitatea românească. Salutar este gestul de a-i fi reluat întrebări retorice de permanent interes: „Cât de mare este influenţa pe care un artist−filosof−om de ştiinţă o poate avea asupra conştiinţei umane?... Când devine arta în mod inevitabil lipsită de putere?... Poate arta să fie de vreun ajutor în a-i reda omului maiestatea care-i este proprie?”
Curentul de revitalizare a cinematografiei româneşti ar putea să-şi însuşească câteva din îndemnurile sale: „Să vorbim despre noi doar în orchestra mare a culturii mondiale”, aşa cum arta spectacolului teatral a stimulat dramaturgia (artă a spectacolului care, în mod paradoxal, a fost stimulată de scenografie), ar trebui să existe un element — ideal ar fi ca acesta să fie regizorul — care să determine o autodepăşire a filmului românesc. Dar cred că, în fond, el trebuie să fie producătorul”. Aceste sfaturi atât de pertinente amintesc o realitate istorică deosebit de crudă: promotorul „reteatralizării teatrului” din anii '60, deopotrivă precursorul valului prezent de mari regizori ai scenei româneşti, şi în cinema a impus rapid filmul românesc printr-o supremă consacrare, dar nu s-a dorit să se profite de acest lucru.
În ordinea incontestabilelor merite ale acestei „anti−monografii”, Mircea Alexandrescu îşi asumă descrierea secvenţei−diamant cu o subtilă semnificaţie esopică a unui film „tarat”,
Erupţia: erupţia însăşi. Evocă suspansul psihologic al triunghiului neconvenţional din
Valurile Dunării. Reevaluează modernitatea unei transpuneri clasice,
Pădurea spânzuraţilor, în care detaliul memorabil deschide câmpul de meditaţie, concepută fiind în reflex invers: conflagraţia mondială simplu fundal pentru războiul omului cu propriul destin.
Înfătişând într-o plastică imagine camera de lucru a maestrului deopotrivă arhitect−scenarist şi regizorul−interpret,
Mircea Alexandrescu reia discret sugestia dintru început: calitatea de Prospero, de demiurg shakespearean a lui Liviu Ciulei.
(Noul Cinema nr. 5/1997)
