«Lucrarea de faţă a pornit dintr-o pasiune» — îşi începe Al. Racoviceanu studiul despre Visconti.
Mărturisirea aceasta ca premiză a cărţii te pune în gardă, pasiunile fiind, de obicei, oarbe. În pasiunea cinematografică a lui Al. Racoviceanu însă, nici urmă de moleşiri sentimentale, de ditirambi nebuloşi, ci exact căldura care permite osmoza spirituală dintre artist, operă şi spectator, care îl face pe acesta din urmă să intuiască, să înţeleagă legile intime, fiziologia artei. ÎI cunoaştem pe Luchino Visconti prin traiectoria lui artistică: pionierul, apoi maestrul neorealismului, istoricul moralist ce devine bardul crepusculelor sociale, estetul rafinat ce va evolua către formalismul ambiguu. Dar acest portret-cinetic, într-o mişcare ce oscilează între poli opuşi, are constantele sale, liniile de forţă specifice lui Visconti: voluptatea spectacolului, inspiraţia livrescă (toate filmele sale fiind ecranizări), fascinaţia istoriei, obsesia celulei familiale. Argumentaţia lucrării este clară, precisă, bogată. Un vast material informativ este descompus şi recompus în funcţie de poziţia autorului, din seve şi aer se pIămădeşte clorofila, viaţa acestei cărţi. Expunerea logică, coerentă, analiza obiectivă devine suprema justificare a poziţiei subiective a autorului.
Am lăsat special la urmă o noţiune: profesionalismul. Critica lui Al. Racoviceanu e a unui profesionist interesat de modul cum face Visconti filmele: cum foloseşte culoarea, cum concepe ecranizarea, cum mângâie cu aparatul fiecare detaliu al decorului, în fine cum joacă actorii lui. Să nu ne sperie această noţiune — profesionalismul: pasiunea cercetătorului o fereşte de răceală, îi transformă rigiditatea într-o armătură solidă a portretului lui Visconti şi a operei sale. Dar, fiindcă trebuie să îi reproşăm ceva — întotdeauna ne simţim datori să-i criticăm pe alţii că nu gândesc ca noi, am reproşa nu excesele pasiunii, ci limitele ei. Al. Racoviceanu este plin de admiraţie fată de Visconti neorealistul, de marele pictor al frescei sociale din Rocco şi suferă, ca de pe urma unei trădări, de slăbiciunea pentru crepuscular, pentru nuanţa incertă din Tremurătoarele stele, din Străinul. Nu sunt fascinată de baroc în general, deci nici de Visconti în particular şi poate de aceea accept mai uşor toate excesele lui Visconti. În definitiv, marea limită a cineastului italian e lipsa de limite, singura lui servitute e aristocratismul de ghepard al lui Luchino Visconti duce de Modrone. Dar dacă nu ne-am molipsit de pasiunea autorului pentru marele cineast italian, ştiut fiind că numai pasiunile rele sunt molipsitoare — cele bune se grădinăresc din greu — n-ar fi onest dacă nu am mărturisi respectul pentru acest studiu serios, bine organizat şi interesant, pentru această admirabilă justificare a unei pasiuni.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1970)