Ceea ce izbuteşte
Adina Darian în cartea pe care o dedică furioşilor filmului englez este o temeinică radiografie a unui curent, «Mişcarea noastră a fost importantă, poate chiar foarte importantă, mai ales pentru că noi am ţinut în egală măsură la spiritul nou numit Free cinema şi la spiritul tradiţional al documentarului britanic. Noi am urmărit să aducem un suflu poetic, chiar romantic, în acelaşi timp să ne păstrăm rădăcinile adânc înfipte în climatul social al vieţii. lată valoarea Free cinema-ului şi în această concepţie stă diferenţa dintre noi şi la Nouvelle Vague care este mult mai aproape de cadrul burghez al artei». (Lindsay Anderson). Radiografia (mai exact suita succesivă de radiografii) duce la un diagnostic critic precis, afirmat cu siguranţă şi susţinut de o «fişă clinică» bine argumentată.
Poate că principala particularitate stilistică a micro-monografiei o reprezintă structura ei aproape cinematografică (un fel de documentar, scris de data asta pe hârtie, nu pe peliculă, despre geneza, evoluţia, punctul culminant şi deznodământul curentului Free-cinema). Ca pe vremea filmului mut, fiecare secvenţă-capitol e deschisă de un insert-motto, sugestiv, caracterizant, rezumativ pentru ceea ce va urma. Din secvenţă în secvenţă (şi fără «sărituri de montaj» care să îngreuneze cursivitatea expunerii) suntem purtaţi în lumea Free-cinema-ului. Îi aflăm astfel precursorii (şcoala de la Brighton, cine-ochiul lui Dziga Vertov), rădăcinile sociale, momentul debutului public (programul de scurt-metraje prezentat în februarie 1956 la National Film Theater de regizorii Lindsay Anderson, Tony Richardson şi Lorenza Mazzetti), programul estetic («un stil înseamnă o atitudine, o atitudine înseamnă un stil»); îi descoperim legătura intimă cu literatura «angry» (de la «Priveşte înapoi cu mânie» la «Viaţă sportivă»), îi urmărim evoluţia eroilor de la faimosul Jimmy Porter la nu mai puţin semnificativul personaj care este Frank Machin din «Viată sportivă», îi aflăm interpreţii favoriţi şi pe cei patru regizori (Lindsay Anderson, Tony Richardson, Karel Reisz şi John Schlesinger).
Discutând filme care s-au văzut şi care au reţinut atenţia spectatorului contemporan, putând astfel să-şi permită să îmbine informaţia cu analiza detaliilor semnificative (a caracterelor unor personaje, a jocului unor actori), cartea Adinei Darian este una din lecturile utile şi agreabile pe care ni le oferă Biblioteca cinefilului.
(Cinema nr. 6, iunie 1970)
