REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cineaștii noștri – Andrei Blaier


     Andrei Blaier și filmul de actualitate. Un regizor matur, robit pasiunii sale pentru  film, împletind cu migală și tact ispita realului cu luciditatea estetică. Un creator tenace, cu aplicație spre analiză bine argumentată. Mai presus de curente sau mode artistice, vizualizându-și într-o manieră foarte personală, neliniștea. Elaborând, ceea ce de multe ori  este lăsat pe seama hazardului.
     Un cineast înzestrat cu vocația sincerității. El obține durabile victorii pentru că realitatea este pentru el cam ceea ce este pământul pentru Anteu: locul de unde izvorăște forța sa. Într-o filmografie întinsă de-a lungul a peste trei decenii, adie aerul proaspăt al simplității și firescului. Eroii filmelor lui au verticalitate. Îi caracterizează încăpățânarea de a se comporta ca-n viață și lipsa dorinței de a fi ca-n filme. Personajele sale nu sunt încropite din bucățele și jumătăți de măsură caută în permanență să descopere sensurile adânci ale bătăliei cu viața care nu înseamnă doar o luptă pentru existență pur și simplu. Nu-și pierd spontaneitatea în fața camerei de filmat. Destinul lor este adesea neașteptat pentru că în concepția regizorală a lui Andrei Blaier personajele se joacă pe ele însele până le a-ți fi cu neputință să crezi că „vin” din coperțile unui scenariu. Ele trăiesc în miezul fierbinte al clipei.
     Ascultând vocea calmă a regizorului, deru­lând firul amintirilor, începi sa-i descifreze căutările, înțelegi și mai bine ideile, argumentele. Prezentul și istoria de dată recentă își întretaie potecile, dezvăluind imaginea unui regizor care știe să vadă sentimentele ascunse în locul de taină al sufletului. „Ora H”, receptat de spectatori cu interes, ca o primă tentativă pe teritoriul actualității apare luminat de fascicolul de rare al neorealismului. Cesare Zavattini îl prețuiește în termeni măgulitori. Competițiile internaționale îl acceptă cu interes. Astăzi, regizorul îi evocă cu duioșie.
     Era greu să reziști la fascinația unor filme ca Hoți de biciclete sau Sciuscia. În același timp, încercam totuși să-mi descifrez propriile posibilități stilistice. Întrezăream o cale care ducea spre nevoia de pledoarie de­clarată, comunicată neliniștitor. Apelând la un tip de scriitură aparent abrupt, extrem de flu­ent în interior. Cu zeci de nuanțe și detalii într-o stare de credibilitate totală. Într-o at­mosfera cât mai autentica. Am simțit cu acui­tate că neorealismul mă trăda. Am văzut cât de falsă poate fi o filmare pe viu, cu perso­naje „rupte din viață”, dacă lipsește substanța ideatică, dacă absentează gândul pentru ple­doarie. Diminețile unui băiat cuminte mar­chează, de fapt, începutul meu în cinemato­grafie. Cu el m-am descoperit căutându-meă căutând un limbaj cinematografic propriu. Ezitasem, nehotărât, între neorealismul de care vorbeam și un anume „lirism" care m-a pus pe gânduri după Casa neterminată. Acest film (un mare eșec intim!) l-am considerat ca foarte concludent în a-mi exprima limitele, cusururile. Simt și la unii colegi această ten­tație de a călători în teritorii ce nu le aparțin, care nu sunt ale lor. Îi văd, de tineri, ta­lentați, posedând un acut simț al veridicului, o bună cunoaștere a actualității și, totuși, aler­gând după filme cu lupte, trupe, tancuri, ex­plozii și recuzite uriașă, numai din ambiția de a câștiga pariul pe care și I-au făcut vizionând filmele altor colegi. Dar... revenind la Diminețile unui băiat cuminte, îmi amintesc exact că am căutat să-mi fac expresivă neliniștea. Până la realizarea acestui film călcam pe poteci care nu-mi aparțineau, bătătoream urme care nu erau ale mele. Ezitam. Dar cu Diminețile... m-am regăsit și adeziunea, declarațiile ti­nerilor mi-au confirmat opțiunile. Se prefigu­rau, Ilustrate cu flori de câmp, Întunericul alb, Râdeți ca-n viață și filmul la care lucrez în momentul de față, Vacanța cea mare. Pătrunsesem într-o zonă de viață, de idei, de sensuri cu o constanță a „obsesiilor mele”.
 
     Eroii dumneavoastră sunt frământați de ideea de a trăi adevărat, iar în coordonatele adevărului intri predominant, prietenia.
     Un mare scriitor spunea că în prietenie, spre deosebire de dragoste, nu te simți niciodată trădat. Prietenia cuprinde multă dăruire și mai puțin nevoia de a primi în aceeași măsură. Dragostea e un sentiment mai egoist, cu pretenții de reciprocitate. Prietenia este generoasă.
 
     Neliniștit, frământă între palme pipa stinsă și reia brusc:
     Și sinceritatea, ca forme depline a curajului e o altă obsesie a lucrărilor mele. Sinceritatea primează și adevărul trăirilor în forța lor ca modalitate de a te exprima în izgonirea trișării când vorbești semenilor de lumea ta intimă. Interesul se câștiga și se menține doar dacă porți discuția deschis, tandru și neliniștit, cald și sfios, dramatic, dar și încrezător, punându-ți sufletul la „vedere”.
 
     Filmele semnale Andrei Blaier rimează exact cu o privire lucidă aruncată realității, fără falsuri și happy end-uri...
     Eu nu pot să fac filme „despre”. Să mă gândesc la o temă anume și din ea să compun ființe. Doar în legende se întâmplă minuni de genul acesta, iar eu cu ideea de legendă am încercat. — subliniez, am încercat — să polemizez cu sfială în unul din filmele mele... Nu pot să incarc cu viața un șablon, un fals, un gol, pentru că spectatorul intuiește imediat și renunță să mai urmărească acțiunea. Pledoaria mea se construiește în așa fel încât, dacă nu este, i se simte lipsa, iar atunci când există, nu se observă. Aceasta discreție ar fi semnul încrederii în capacitatea de înțelegere a spectatorului. El alege ceea ce eu încerc să-i sugerez, de fapt îl impun, un respect. Dacă este de acord cu mine, îmi acceptă propunerea. Această încredere totală în spectatori m-a și împiedicat să desăvârșesc unele momente de suspans, de tensiune pe care eu, în postură de spectator, nu te-aș fi tolerat , m-as fi simțit jignit. Cred întotdeauna că spectatorul are nivelul cel mai elevat de receptare, și astfel lucrurile se simplifică nivelul pe care poți să-ll ai, este cel pe care ți-I propui.
 
     De la hotarele actualității, parcurgând filmografie dumneavoestră vom regăsi o altă amprentă Andrei Blaier la filmul istoric. Știți că mă refer la „Prin cenușa imperiului”, în primul rând...
     Înainte de a discuta filmul istoric, vreau să fac o mică paranteză și să spun că și în Bătălia din umbră — dincolo de tentațiile pentru o anumita calofilie a expresiei, care nu-mi aparține stuctural și la care voi renunța cu ușurință — cele mai reușite secvențe au fost cele încărcate — ca în Prin cenușa imperiului — cu intenția de a trata filmul istoric ca pe un film de actualitate, deci cu adevăr și autenticitate pe măsură. Eu nu pot să fac scene de luptă pornind de la indicații de tipul: armata A pleacă din dreapta și se întâlnește cu armata B, care vine din stânga. Războiul, în sine, fiind atât de absurd, nu cred că se poate trate cu mijloace logice... Am vizionat multe materiale documentare, reportaje de război și știu că nu se moare numai spectaculos. Se mai moare și pur și simplu. Privind, la masa de montaj un plan cu un soldat sfârtecat de o bombă m-am ambiționat să-i redau viața, reluând materialul invers. Nu voiam, nu puteam să trec mai departe. Abordând o teme a unei perioade revolute, o concretizez prin oameni adevărați care simt și se mișcă în așa fel încât, mult discutatul plan doi prinde viață. Chiar dacă în cadru sunt adunați 500 de figuranți, fiecare trebuie să împlinească un gest firesc. În filme de actualitate, de epocă, n-are importanță. Pentru mine, ca regizor, un soldat nu reprezintă o uniformă, ci un om cu o identitate precisa. Și acest plan doi, rezolvat corect, influențează și jocul protagoniștilor. Cred că acesta ar fi unul din motivele pentru care Gheorghe Dinică, de pildă, s-a simțit în largul lui în pielea Diplomatului, făcând un rol cu totul remarcabil. Răsplată de la Festivalul internațional al filmului de le Karlovy-Vary, acel premiu de interpretare masculine, m-a bucurat nespus. Ne leagă, de altfel, o prietenie statornică și deși întâlnirea noastră s-a petrecut mai târziu decât o doream, mă bucur că a avut loc și că ea continuă să fie aidoma eroilor mei dragi: neliniștitoare.
 
     Sunteți un cineast preocupat de relația regizor-actor înțeleasă în mod dinamic, iar ca scenarist gândiți rolul pentru un actor anume?
     Îi iubesc mult pe actori, dar niciodată nu scriu scenarii pentru un actor anume. Daca aș face-o, aș reduce personalitatea, unicitatea personajului, la datele exterioare ale interpretului. Eu fac un efort de compunere în munca dusă cu actorii și după ce „chinul” se consumă, îndrăznesc să sper că actorii mei au reușit niște personaje unice.
 
      Personaje deosebite au fost și în serialul „Lumini și umbre”...
     Trebuie să recunosc că meritul esențial aparține scriitorului Titus Popovici. Existau toate șansele reușitei din scriitură... E drept că acest lucru nu a ușurat munca regizorală. Trebuia reconstituit un întreg univers uman, plasat într-o ambianță istorică de dată relativ recentă, fapt menit să sporească emoțiile și îngrijorarea noastră. Dar, cum și astăzi primesc dovezi de prețuire din partea oamenilor pentru acest serial, îmi spun că a meritat efortul. În același timp, mi se dezvăluie tot mai pregnant sentimentul deosebitei responsabilități pe care o incumbă meseria noastră.
 
     Nevrând să propuneți cu orice chip modele, ați reușit să dați personale care reprezintă, cum se apune „frumoase modele de viață”.
     În accepțiunea mea, modelul este doar aspirația spre a deveni model. Efortul spre perfectibilitate. Personajele mele au această tendință spre autodepășire. Nu-mi pot imagina un personaj mulțumit cu el însuși. Ce stare de exemplaritate poate oferi suficiența? Cum poate să mă convingă el că trebuie să-i urmez exemplul, dacă nu-I văd frământat să devină altfel, chinuit de întrebări?
 
     Ați atins un punct nevralgic: personaje fără probleme. Există oare așa ceva în viață?
     Ar fi corect să mă refer la Trepte pe cer, filmul pe care îl consider un accident în filmografia mea. Am greșit de la bun început, pornind-o pe dos, construind pe marginea unei teme date, încercând să creionez oameni adevărați din niște fantome. Și deși existau unele secvențe frumoase în sine, destul de bine făcute, ele nu reprezentau nimic în economia filmului care mă tradă, prin lipsa mesagerilor adevărați ai unor idei.
 
     Unde credeți dumneavoastră că apare acel hiatus a rupe filmul de real, cantonându-l în șablon, schema, poncif?
     Fără a dori să-mi apăr cu tot dinadinsul domeniul, breasla, cred că falsul pornește de la scenariu. „De ce vrea să mă păcălească, de ce vrea să mă câștige, ce minciună îmi ascunde” se întreabă spectatorul de la primele dezamăgiri. Și-a făcut loc, din păcate, printre scenariști (desigur, nu cei buni) un fel de „metodă păcălici”. Am încercat s-o descifrez: este metoda mimării conflictelor, încă din scriitură. Să creeze numai impresia unui adevăr de viață, tipul de emoție și rezultatul receptării să fie asemănător cu al unei situații reale, dar situația... Să dau ceva exemple, un soț pleacă în provincie. Soția refuză să-l urmeze. El e chinuit, telefonează acasă, vine în goană și o vede pe soție într-o mașină, discutând cu un alt bărbat. Suferința lui este identică cu cea a unui soț păcălit. Ca, în final, să descopere că nici vorbă de adulter, însoțitorul era un reporter sau directorul spitalului, care o conducea pur și simplu acasă. Am asistat la o trucare a conflictului. Sau alt caz, o tânără vine acasă de la o petrecere cu două ore întârziere. După un timp are amețeli. Tatăl îi cere să spună exact ce s-a întâmplat și când ea își începe confesiunea apare o tăietură de montaj, cu subînțeles. Până la urmă, aflăm că fata amețise pentru că... avea nevoie de ochelari de vedere...Și, astfel, mimarea conflictului, face imposibila intrarea pe poarta adevărului.
 
     Ce credeți că trebuie să facem ca să dispară aceste neajunsuri?
     Discuții la obiect despre ce înseamnă un scenariu adevărat, despre modul cum trebuie să treacă viața noastră pragul marelui ecran. Ni se pretinde, pe drept cuvânt să ne inspirăm din viața adevărată, să prezentam conflicte adevărate și eroi adevărați, iar noi continuăm să ne cantonăm în probleme marginale, dând discursului filmic un ton minor. Oamenii nu-și mai recunosc preocupările, gândurile, privesc temei surogate dulcege, menajante, de parcă ei vin la cinema să primească pansamente sufletești. Creatorului i se cere să descrie realitatea așa cum este ea, neuitând să păstreze încrederea, speranța, gândul că noul învinge de fapt, idei componente ale acestei realități.
 
     Așa cum fiecare actor își dorește neapărat un rol, cred ce și dumneavoastră, ca regizor, vă doriți neapărat un anume film.
     Eu „îl vreau” pe Zahei, orbul de V. Voiculescu. Cu Gheorghe Dinică în patru roluri, ipostaze diferite ale aceleiași idei. Este un fel de datorie morală pe care o am față de acest actor, față de vocația lui cu totul specială pentru arta pe care o slujește. Merită roluri mari. Într-un alt dialog al nostru, purtat acum câțiva ani, spuneam despre Dinică: „Într-un context în care avem, într-adevăr, actori extraordinari, Gheorghe face față cu strălucire, are darul singular atunci când compune un rol, că nimeni nu i-ar mai fi putut realiza în nici un alt mod: adică nu lasă loc de „și X, Y, ar fi făcut poate chiar mai bine rolul”. Nu mi-am schimbat părerea. Aparține acelei școli de actorie românească, de tradiție, care a sprijinit admirabil filmul nostru. Din păcate, de multe ori, critica de specialitate nu face distincțiile necesare între interpretările de valoare și cele comune, de serviciu. Spre finalul multor cronici își găsesc locul câteva rânduri despre interpretare compuse în termeni măgulitori, alături de câteva insesizabile.
Dar nu reiese clar ceea ce este cu adevărat valoros în interpretare. Actorii se simt nedreptățiți, pentru că ei știu când au „făcut o creație deosebită” și când „au ars” mai puțin. Se întristează. Și eu spun lucrul acestea pentru ce îi iubesc foarte mult. Ei „sunt avocații”, cei care pledează — emoțional — ideile și e bine să subliniem acest lucru atunci când pledoaria este strălucite.
 
     Ce părere aveți dumneavoastră despre debut, înțeles ca o condiție sine qua non în existența unei cinematografii care trebuie să-și împrospăteze și să-și completeze mereu paleta expresivă?
     În ultimii ani, au existat ceva debuturi interesante, anunțând noul val. S-au remarcat ceva regizori care știu să gândească o lume, să creeze o atmosferă, stăpânesc profesia. Într-o cinematografie cu 28 de filme pe an, cifra de patru debuturi la lungmetraj și trei debuturi la scurtmetraj este semnificativă. Ei, tinerii pot să crească împreună cu cei din promoțiile vechi care nu și-au dezmințit harul: ei trebuie să duca mai departe acea stare de emulație creatoare pe care ne-am străduit s-o păstrăm, într-un climat de deplină sinceritate și deschise dispute despre valoare și non valoare. Pentru viitorul filmului românesc. Cinematografia este o stare de continuitate și nimic nu s-a clădit niciodată pe un gol. Eu văd relația între generații împlinindu-se fertil mai ales pe tărâmul filmului de actualitate, abordat cu seriozitate și maximă responsabilitate. În ceea ce mă privește, de câte ori mi s-a sugerat că pot fi util colegilor talentați, nu mi-am drămuit nici timpul, nici părerile. Am urmărit cu bucurie succesele lor, am încercat să înțeleg eșecurile de parcă-mi aparțineau. Îi aștept în continuare pe acești tineri creatori cu încredere și curiozitate, „provocator”, cu:  drag și speranță.
(Cinema nr. 7, iulie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, cineastii nostri, diminetile unui baiat cuminte, ileana pernes danalache

Opinii: