S-ar putea ca cinefilii tineri să nu reţină nicio scenă memorabilă de „mare crăpelniţă” din cinematograful românesc pentru că, în anii '80 ai hranei controlate de partid, reprezentarea mâncării pe ecran era cvasi−prohibită. Există însă şi în filmele noastre secvenţe antologice cu nişte ospeţe mai mult sau mai puţin ca-n basme de care merită să ne amintim. lată câteva dintre ele.
•
De-aş fi... Harap Alb (1965) de
lon Popescu Gopo. Regizorul face din proba îngurgitării pantagruelice la care e supus eroul basmului împreună cu pitoreasca lui ceată un moment antologic. Flămânzilă (Mircea Bogdan) şi Setilă (Florin Vasiliu) consumă incredibile cantităţi de mâncare şi băutură într-o stare de voioşie contaminantă, exagerarea comică fiind aici generatoare de gaguri vizuale memorabile. Decorul halucinant (semnat de
lon Oroveanu) fixează bine în memoria noastră acest fragment.
•
Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971) de
Sergiu Nicolaescu. În cel mai ambiţios film al regizorului, momentul mesei în fruntea căreia este pus prostul satului, Ipu, a fost asemănat cu „Cina cea de taină”. Nu pentru că personajele ar fi dispuse ca în celebrul tablou, ci pentru că asistăm la un ceremonial al trădării. Un ospăţ în care săracul cu duhul este ademenit cu mâncăruri alese pentru a fi convins să-şi asume răspunderea unei crime pe care n-a comis-o. De neuitat
Amza Pellea în rolul lui Ipu.
•
Tănase Scatiu (1976) de
Dan Piţa. O recepţie cu pretenţii la primirea unui ministru într-o gară amărâtă se transformă într-un chef oriental al cărui protagonist devine vechilul Scatiu. Dezlănţuirea lui de vitalitate şi de mitocănie (un adevărat recital al actorului
Victor Rebengiuc) explică succesul social al acestui personaj pe cât de detestabil pe atât de viguros. O secvenţă de ospăţ care ajută enorm la revelarea unor caractere.
•
Secretul lui Bachus (1984) de
Geo Saizescu. În această comedie de moravuri destul de sumbră pentru epoca în care a fost făcută, o masă de nuntă schiţează grotesc opulenţa unui îmbogăţit de pe urma „economiei paralele” cu cea socialistă, care specula penuria de alimente. Unul dintre puţinele filme dinainte de '89 unde putem vedea un ospăţ în toată puterea cuvântului.
•
Balanţa (1992) de
Lucian Pintilie. După înmormântarea ftizicului Titi, masa de pomenire devine un chiolhan la care iau parte turnătorii şi cei turnaţi, victimele şi călăii. Plăcerea mâncării asigură un foarte scurt armistiţiu între cele două tabere care polemizează aprig asupra noţiunii de libertate. O tensionată înfruntare ideologică între reprezentanţii celor două concepţii opuse, datorată lui Victor Rebengiuc şi
Răzvan Vasilescu.
•
Senatorul melcilor (1995) de
Mircea Daneliuc. Cea mai şocantă scenă de mare crăpelniţă rămâne, în cinematograful nostru, masa oferită de senatorul Vârtosu oaspeţilor săi elveţieni. Firavul copil al Cireşicăi se îndoapă cu salam în timp ce pofticiosul om politic se repede la felul de mâncare care îl va face să vomite, sofisticaţii melci. O scenă în care greaţa la propriu dobândeşte repede sensuri metaforice. Nimeni n-a sugerat atât de convingător ca
Dorel Vişan (în rolul principal) starea de „mare lehamite”.
